Câteva ore

E ready chestiunea. Câteva ore and of I go. Sper să mă trezesc, deşi chiaună de somn la 5 dimineaţa. Dar e bine şi aşa. Vorba fetei cu codiţe (care avertizează "Don't eat and drive" :) ) - 'Măcar te trezeşti devreme ca să pleci în vacanţă, nu la servici'.
Aşadar, gata cu Bucureştiul pentru vreo 2 săptămâni. Mă duc să mă aerez, să-mi clătesc creierii şi să-mi schimb imaginile. Poate mă întorc cu poveşti noi în desagă. Poate nu. Poate o să-mi fie prea lene să le relatez. Dar ce atâţia 'poate' când decorul se va deschide în faţa ochilor mei.
Nu ştiu dacă ar fi de dorit gândul de a te întoarce alt om dintr-o vacanţă oricât de scurtă. Aşa că las această idee deoparte şi îmi pun de mâine bocancii în picioare, deoarece nu au încăput în rucsac. Se preconizează o coacere în ei sau nu, ca am auzit că o să plouă zilele astea. Poate mă întâlnesc pe undeva cu Noe şi o să-l rog să-mi enumere toate speciile acelea pe care le-a luat cu el în Arcă. Ce om domnule, ce caracter! Mare valoare bibllică,nu foarte plauzibilă, dar simpatică. Dar să nu intrăm în amănunte. Mintea trebuie să fie pusă pe chill, că acum se poartă cuvântul acesta şi nu relaxare sau deconectare.
Gosh, parcă aş pleca naiba ştie unde?!? Dooh. Dar sunt încântată pentru că e prima mea vacanţă pe bune de vreun an şi ceva încoace. Fie ce-o fi, că nu mă supăr. Salutare.

Morcheeba feat Judy Tzuke - Enjoy The Ride

Pe picior de plecare

Ce expresie ciudată, "pe picior de plecare". Adică stai pe picior? Dacă e aşa, atunci nu mai pleci, ca piciorul amorţeşte. Ce naiba? Eh, în fine.
Mă gândeam că o să reuşesc măcar în postul acesta să evit aberaţiile din magnificul meu cap :)
În altă ordine de idei, sau în aceeaşi, expresia de mai sus se potriveşte de minune, pentru că plec. Îmi iau câmpii, ca să culeg floricele. De marţi pun rucsacul în spate şi zbor spre tren. Bine, de fapt merg spre el, că de zburat încă mă încurc la fâl-fâl. Nu ştiu dacă e fâl cu stânga, apoi fâl cu dreapta sau invers. E dificil.
Destinaţia a fost bine trasată cu un creion fără mină. Iniţial vroiam să mergem la direct la mare, eu şi o prietenă. Nu că am fi ştiut unde, căci marea e mare, obviously, şi multă. Apoi s-a schimbat acest plan bine pus la punct până în cele mai mici detalii şi ne-am gândit să mergem prin Alba-Iulia, Cluj-Napoca, poate Timişoara, poate şi altele. Nu neapărat în această ordine. Bine, în afară de Alba-Iulia. Acela e primul pit-stop. Şi după acest traseu superb, în care n-ai nevoie de indicaţii sau hărţi, vedem în funcţie de monetar cât şi unde stăm la mare.
Oricum la mare vreau să poposesc măcar câteva zile pentru că am multă treabă pe agenda de lucru. Trebuie să-mi fac norma şi să execut target-urile dintr-un post mai vechi.
Acestea fiind spuse şi câteva nespuse, deoarece nu mi le amintesc acum, voi face o pauză de la plictisul în care blogguiesc sau bloggăresc?!? Care o fi varianta corectă a acestei combinaţii mortale de engleză cu română? Nu ştiu.
Deci, over and out. Over and soon come back. It's not over 'til it's over. Over the hedge. Gata.

Franjuri

Se agaţă de un fir, de o păpădie imprimată pe materialul gros. Astfel căderea nu survine, decât târziu, într-un moment în care puterile îl lasă.
Aud sunetul. Intră şi iese din orificiile aproape tubulare. Eu nu ştiu ce spun, tu nu ştii ce faci. Cine suntem noi şi ce ne-am dori? Se zbate mereu acel fir, atârnă în bătaia ventilării. Ce să comit? Care este acţiunea salvatoare, când controlul nu-l mai gândeşti?
Fâşia. Aici este locul meu. O bucată de pământ, cu picioarele ude şi dedesubt parcă aş vrea să fie asfalt, pentru că sunt o fată de oraş.
Se îngână visul cu altele. Printre lentile fumurii se combină personaje din ce în ce mai surprinzătoare. Niciodată starea de somn nu se suprapune cu cea reală. Ea încearcă să imite ceva din viaţa aceasta, dar apariţia e distorsionată, povestea la fel.
Eu înţeleg de fiecare dată ce scriu. Şi când zic că nu înţeleg, de fapt mă prefac. Câteodată am senzaţia că mă prefac că sunt. Apoi îmi aud respiraţia şi spun că sunt. Apoi mă întreb cine e persoana ce inspiră-expiră. Urmează coordonate precise, care lasă semne neclare şi identitatea se duce ca fluturele în furtună, deşi n-am văzut niciodată unul.
E limpede că nu îmi ţin realitatea în buzunar, ci undeva la vedere, în văzul larg. Ne împrumutăm unii de la alţii ochelarii limitării şi astfel sunt prea mulţi "i" în propoziţie. Înghesuite vor să fie câteodată literele acestea. La fel ca oamenii când formează mulţimi, când se fac reduceri de preţ. Îmbulzeala urbană, ce-şi păstrează instinctul animalic.
Uneori am impresia subită, pregnantă că vorbesc ştiute, îmbrăcate excesiv, cele ce-s violente ochilor, cu aer de prea înalt, cu voaluri scumpe, cu pretenţii gigantice. De îndată mă uit la mine însămi şi-mi dau una în cap, pentru a-mi relua locul în lume, pentru a mă amesteca, pentru a fi iar doar o persoană printre altele. Doar un cotidian citind un cotidian.
Sunt presiuni de idei, ce-mi ţiuie în cap, ce-mi îmbâcsesc tenul, ca fumul de ţigară, ca poluarea oraşului, ca lumea nenaturală. Sunt franjurile perdelelor uitate şi îngălbenire.
E clar, îmbătrânesc în nou.

JEM - Save Me

Nedefinit

El era fin şi mic, ca un fir de praf palid ce poposise pe o lampă. Un fel de licurici ce avea parte de prea multă lumină, în cinci colţuri ca o stea, deşi încă nu credea că aceasta este forma stelelor.
Auzea un ton în receptorul ce semăna izbitor cu cleştele unui homar. Asta îi aminti de un vechi prieten, cu mustăţi dezvoltate şi antene bine întinse, deci un auz foarte bun.
Avea să croiască o poveste, de îndată ce i se va permite. Îi trebuiau o serie de aprobări şi de tratative de convingere. Avea să fie o muncă grea pentru un obiect atât de mic. Totuşi avea încredere în puterea sa de persuasiune. Nu credea în nimic altceva, când se gândea la el însuşi, în afară de lucrul menţionat mai sus. Astfel avea să vorbească pe şleau, purtând mănuşile sale gri, cu cea ce va scrie aceste rânduri. E obligatoriu să fie o discuţie bine încadrată în minute şi în fraze, ca şi cum ai ştii forma precisă a unui fursec. O raţă. Un fursec-raţă sau o raţă-fursec. Nestabilit încă. Mă rog. "Mă îndepărtez de subiect", îşi zise el. Neajunsul său cel mai augmentat era dificultatea unui focus, a unei concentrări infailibile. Oricum, acest neajuns era egalat de speranţa sa, ce avea să trăiască mai mult decât el. "Deci, am nevoie de pixuri colorate, de expresii faciale diverse, dar care să păstreze toate aceeaşi linie de veselie, pentru că trebuie s-o fac constant să râdă. E lucrul cel mai greu de realizat, atunci când nu mai eşti copil. Partea bună, e că poţi controla lumile mai bine, cea în care exişti, cea în care zboară păsările, cea subterană şi poate multe altele nedescoperite încă. Ţine minte, scopul este să-i dai impresia că n-a pierdut şefia. Complimentele o să te ducă doar până într-un punct. De aici încolo trebuie să improvizezi, să te împopoţonezi până la un ridicol cald, învăluit în zâmbete. Ah, nu, scopul suprem este s-o faci să scrie despre tine."
Zis şi făcut. Firul de praf, lucitor, cel ce poate fi de fapt orice, pentru că e nedefinit, se lansă într-o conversaţie exactă în timp, imprecisă în spaţiu şi realitate. Ajunse la target. Orbită în jurul ideii principale. Apoi fata jucăuşă, ce aruncase păpuşile într-o altă eră, alte vremuri copilăroase, luă penarul şi ondulă semnele pe hârtie. Prezentul e ceea ce se vede, este povestea despre care tocmai am vorbit.

Păi da, întreabă-te

Uneori îmi apar semne de întrebare în faţa ochilor.
Stau aşa, în seri şi momente în care nu prea am nimic de făcut, în care prind un răgaz pentru mine însămi. Atunci ceva se declanşează şi apoi cu greu se opreşte. E ceva perpetuu. Cum îţi vine în minte o întrebare, cum îi urmează alte o sută.
Şi uite cum am şters fraza ce a fost înainte şi cum m-am plictisit spontan de subiectul pe care aveam de gând să-l abordez. Cred că se întâmplă multor oameni, sau cel puţin sper, ca să se răzgândească cu privire la ceea ce vor să zică sau să scrie. Alteori se întâmplă să spui ceva, ce ştii că n-ar trebui să fie vociferat, dar momentul de a prinde acele cuvinte deja a trecut. Astfel te vezi pe tine însăţi/însuţi în plină acţiune, fără a mai avea frâne în vorbire. E un lucru ce, în cazul meu, se petrece destul de des. Apoi vine partea aceea în care revizuieşti o conversaţie şi îţi vin vorbele nimerite pentru acea situaţie în care te-ai aflat. Şi totuşi e prea târziu. Momentul a trecut, tu eşti acelaşi, dar ceva s-a schimbat în relaţia cu fostul tău interlocutor.
În fine. Nu mi-e clar ce vreau să spun. Mereu mi s-a părut uşoară forma aceasta de exprimare, scrisul, deoarece acolo, pe lângă o derulare live, ai parte şi de retuşuri. Te-ai scos. Textul e ce vrei tu să fie. Pe de altă parte, neajunsul ar fi constanta nemulţumire pe o care o simţi, atunci când te uiţi la formă, frază, la rotunjimea literelor, la semne, la tot.
De ce oamenii încă se străduie să atingă perfecţiunea? Încă nu ştiu. Eu resimt asta ca o continuă mâncărime în palmă, un gest zadarnic de scărpinare.
De asemenea, priveam acum între neuronii mei şi am descoperit că am atâtea gânduri ce nu cred că vor vedea vreodată lumina zilei. E o irosire de tine însăţi. E acel ceva, ce nerostit, nepus într-o formă sau alta, stă acolo o vreme, ca apoi să dispară în uitare.
De ce uit? Pentru a reţine altceva. Asta e latura bună. Cea proastă este amnezia ce se agravazează, încet, dar sigur, tiptil şi iremediabil.
Ajungem acolo, la decădere. Urcăm un munte pentru ca în cele din urmă să-l coborâm. Poate locul în care ajungem nu este identic cu cel din care am plecat, dar seamănă al naibii de mult.
Gândurile mele par urâte, triste sau într-un loc cu o conotaţie supărată. Asta doar la o primă vedere. Dar la o altă vedere, poate prin ochelari sau lentile de contact, apare lumina lui "bun", "liber", "senin".

Noh, că am fost şi acolo

Da, da. A fost uşor. O idee de la o prietenă: "Ce-ar fi să mergi la Bestfest? Vezi că vine Roisin Murphy." "Oh, really??? Nice." (Pentru cine nu cunoaşte this singer, este ex-solista de la "Moloko").
So, a doua zi ia bilet, a treia seara eram deja în public. Ajunsă mai devreme, am prins ceva din Stereophonics. Slăbuţ, neatractiv. Ştiam doar câteva piese, dar oricum şi dacă le ştiam pe toate, n-aş fi zis "Wow" după live-ul acesta cu ei.
Drept urmare, m-am poziţionat lângă scena la care avea să cânte nebunica. Se făcu 8, 8.15. Apoi 9 fără ceva, 9. Tot nu apărea. Nu se ivea, iţea, urzea :D Tot îşi probau ăia microfoanele, testau clapele, tobele, puneau hârtii cu naiba ştie ce, lyrics, notele muzicale. Habar n-am. Se lăsă seara (Zbuf). Mulţimea devenea neliniştită. Fluierături, înjurături pe ici pe colo, întrebări gen 'de ce naiba am venit?', 'de ce mai stau?', dar toţi erau pironoţi în locurile lor.
Apoi apăru ca o boare. O briză blondă, într-un fel de extraterrestrial aerobic suite, ce nu lăsa prea mult loc imaginaţiei, dar nici n-o demoraliza total. Muzici, mixuri, clape, poc-poc-uri. O zbanghie pe scenă, acompaniată de două tipe. Un dans al ei, grozav de specific, de naiba ştie dacă invoca ploaia sau îşi chema prietenii from outer space, cu mici exprimări agresive, gen îmbrânceli adresate chitaristului sau tipei din backing vocal. Schimbări de garderobă, adaosuri de pălării, care mai de care mai freaky, pelerine, sacouri şi aşa mai departe. Din când în când intra într-un fel de pierdere temporară de conştienţă şi pica din senin, aşa ca trăsnită de fulger sau de parcă ar fi avut o cădere subită de calciu. O fi anemică? Nu era cazul să ne întrebăm asta, pentru că-şi revenea rapid în coregrafia impecabilă, având, fără niciun dubiu, amprentă personală. A cântat cam toate melodiile ce-mi plăceau. A luminat publicul şi pe ea însăşi, scena, formaţia, schelele, furnicile, firele de praf, fumul de ţigară, ba cu reflectoare albe, ba roşii sau albastre. Când se aprindeau refletoarele roşii, bluza ei albă, mulată, părea cam inexistentă, dar cei mai dibaci în ale văzului, ştiau sigur că încă e acolo, motiv pentru care nu se panicau :)
Oricum, dincolo de această descriere zglobie, a fost SUPER, SUPER. Începe să-mi placă din ce în ce mai mult tipa asta, care are şi voce şi atitudine puternică, ca şi cum n-ar da doi bani pe ce zice poporul, dar de o sensibilitate aerisitiă, dacă ştii să priveşti suficient de câş.
P.S.: Am fost pe urmă şi la Manu Chao. Sincer, mă aşteptam la mai mult. Dar mai bine, decât deloc.
P.P.S.: Concertul Roisin a durat o oră, fără nici un bis. A cam fost un ghimpe faza asta, dar deh, o iertăm, ca să fim oameni buni şi plini de compasiune faţă de anemia ei, ce o face să cadă din picioare :))

Roisin Murphy - Sow Into You ("I am a lyrical soul/Bound to get carried away............I chose you for your wave/Frequency/You take me up against the freak in me/Just tell me what you/X X X expect of me/Expect of me")

Cum fac eu cu spaţiul

Aşa simt uneori nevoie să las un moment de respiro. Mă uit la Mister Blog şi zic că trebuie să bag un clip. Apoi, dacă această decizie este luată, stau şi caut sau mă gândesc ce aş vrea să aleg. În cele din urmă îmi bag picioarele, de atâta nehotărâre. Se pare că puterile mele de decizie sunt cusute cu aţă puţină, nu ştiu să urmeze un şir indian. Unul dintre cei cu penaj şi picturi pe faţă se sustrage mereu grupului. Rupe lanţul perfect, drept sau rotund, depinde de cum au ei chef să se aşeze.
Am idei crăpate, ca sticla pisată pe geam. E ciudat cum niciodată n-am senzaţia că mai zic ceva care să mi se pară important. Nu tu storyline, nu tu cuvinte ce sar de pe şine şi totuşi nu deraiază, nu tu nimic. Doar fisuri de clesidră, nisip roz împrăştiat pe suportul ei de lemn. Acela ce murdăreşte cele trei picioare de susţinere. N-am înţeles niciodată de ce o clesidră trebuie să fie încarcerată sau de ce barele nu puteau fi făcute şi ele din sticlă. Cred că cel ce a făcut-o n-a ţinut prea mult la creaţia sa. Sau a vrut să-i dea un aer de ascundere. Cine ştie?
Beau multă cafea. Trăiesc într-o stare de agitaţie somnolentă. Păi cum aşa? Aşa bine. Corpul reacţionează la supradoza de cofeină, mintea rămâne la fel de adormită. Efectul scontat apare de abia pe la 4 sau 5 după-amiaza, când deja nu-mi mai trebuie acel ritm destul de alert. Oboseala mă însoţeşte, ca-ntr-o ţinere de braţ prelungă.
Astăzi şoricelul meu a rămas fără coadă. Cel pe care-l ţin pe post de breloc, agăţat de geantă. A fost un accident oribil. A fost o întâmplare ce n-a produs nimic în mine. Cuvintele îmi ieşeau pe gură, dar eu eram impasibilă. Asta este.
Am senzaţia uneori că-l ignor pe ştrumf. Am impresia clară că şi el simte această distanţă între noi. Totuşi el îşi păstrează obiceiurile faţă de mine, eu faţă de el. Dar ne vedem rar şi avem o oarecare depărtare când suntem la câţiva paşi unul de altul. Nu-mi place. Am gânduri în cap, cărora nu vreau să le dau contur, de frica unui început al sfârşitului. Dincolo de toate acestea, bubu e la fel pentru mine, eu la fel pentru bubu. E cel mic, piticul ce mă face să zâmbesc mereu. Un bebe negru şi lăţos, ce-şi caută şoseta pe sub masă, ce nu mai aude bine, dar al cărui chip râde de fiecare dată când mă vede.