Dispersat

Îmi apari în minte fără să-mi dau seama, într-o imagine lucidă dar care nu suprapune o realitate trecută. Ai devenit ca o culoare pe care nu pot s-o numesc, ca un vis în care mirosurile s-au estompat, ca un gest fără greutate. Și am impresia că te uit, în detaliile tale, în propoziții și că odată cu trecerea anilor te las în urmă de parcă aș pune o carte îngălbenită între rafturi.

Mi-e foarte ușor să te gândesc, mi-e foarte greu să te simt viu, în contururile feței, în degete, ochi, nas, gură, mișcări și glas. Rareori pun întrebări despre tine și totuși aflu răspunsuri. Fiecare te vede mai mult sau mai puțin închipuit și fiecare resimte o lipsă. Cei care dispar lasă un loc mereu vacant în inimile celorlalți, ca un tren ce nu va mai opri niciodată într-o stație cunoscută. Iar ei tot așteaptă pe peron, tresărind ușor la zgomotul șinelor.

În perioada asta a anului viața mea se diluează un pic, se amestecă cu nostaligia unor clipe apuse și o cădere anume îmi este inevitabilă. Petrec mai mult timp între așternuturi și mintea îmi deraiază. Încerc să mă reculeg prin gânduri ceva mai practice și strădania mea se-mpiedică de imagini colorate și nedenumite. De când ai plecat, urăsc iernile total.

Când eram mică lumea era atât de mare... în cea mai mare parte imaginată, construită pe piloni ce credeam că vor rezista o veșnicie. Voi erați coordonatele simple și clare ale copilăriei mele. Atunci aveam mai multe momente în care știam să trăiesc și nu doar să exist. Totuși am rămas la fel, fără știinta limpede a punerii punctelor pe "i".