Lichid

Parcă ne-am fi aruncat peste bord într-o zi cu soare, sub cer cald colorat, în diluări desenate peste trupuri, în linii de orizont trasate cu rigla. Într-un loc unde pașii nu se simt și verdele plutește, unde presiunea înfundă urechile, astupă gândurile îmbibate de fețe. Să înnotăm cu calm ca și cum lumea și-ar pierde conturul, ca și cum visele n-ar mai avea glas și imaginile ar deveni atingeri de clape. Peste noi să fie pânze țesute din ape, greutățile să se piardă printre rânduri și file într-un fund de mare ondulat, clar până la cele mai mici detalii. Să stăm aici un timp ca și cum am putea respira continuu, departe de ghearele ideilor, de ochii închiși în adormire în corpuri nemișcate.

Îmi văd penița smulsă de mulți ani, literele dezordonate, nepovestitoare. Îmi sunt propria neputință în fața unor lucruri inevitabile. Dacă trăiești suficient, după o vreme observi că nimic nu te mai șochează, ci doare direct, pe un traseu adânc, al unei fântâni a cărei apă se împuținează. Trăiesc în mine dintotdeauna, ca-ntr-un miez palpabil între degete, a cărui formă n-o pot descifra cu exactitate. Merg prin mine fără nicio noțiune geografică. Pasul mi-e săltat, rapid, respirația accelerată, pulsul năvalnic în vene. În neliniște descopăr un viu ce mă trage, într-un mod ciudat în jos, ca și cum ceva m-ar forța să stau imobilizată pe-un scaun.

Când vin să te văd nu mai ești tu decât undeva departe, înfipt bine doar în mintea mea. Mă gândeam că am avut mereu inimi frumoase, acoperite de coji de nucă. Pe-a ta am luat-o cu mine de câțiva ani, pentru a nu se irosi în gropi reci și-ntunecate.

Parcă am fi plonjat în apă sărată, multă, vălurită perfect. Prin imersie am cunoscut imponderabilitatea și o senzație de neschimbare ne-a rămas mereu pe buze. Visez săritura în mare ca pe-un dezechilibru total, într-un subacvatic cu alge fără rădăcini, ș-apoi o ieșire bruscă la suprafață, nimerită pentr-o respirație amplă și-o privire fixă spre-o revedere cu sens.