Origine

Într-un pântec m-aș întoarce, ca-ntr-un loc familiar, cald, ascuns de lume. Într-un univers mic, îngust, în care nu-mi simt marginile, ca-ntr-un lichid ce mă inundă cu viață. Într-o origine oarecare, mai mult intuită, unde simțurile nu judecă limpede, unde totul e cunoscut cu ochii închiși, unde respir fără să am un nume.
Ascunde-mă în diluări și dă-mi o transparență asupra lumii. Ține-mă în acest loc mai mult timp și gândește măcar o dată că m-ai dori. Să fiu o vreme un "copil divin" și să nu resimt nicio traumă, cea a ieșirii în lumina acestei lumi, cea a aruncării în înstrăinare, cea a primilor ani de singurătate.
Câteodată mă-ntreb ce fel de om sunt și cât din mine se poate zări dincolo de acești pereți de sticlă mată. Uneori mă privesc și cred că în mine ești tu, ca o șoaptă venită peste urechi la îngânarea dintre noapte și zi. Apoi mă reîntorc la gânduri ce-ntrețin suspine și-ntr-un final îmi schimb macazul.
N-am propoziții pentru conversații imaginare pentru subiectul decisiv așa că deraiez în realitatea ce mă-nconjoară la tot pasul.
Simt că mersul și sensul precis al acestei direcții se poticnește de frică și pașii reali către o descoperire n-au fost făcuți. Azi am stat pe loc și totuși m-am plimbat pe-o alee. Un loc clar a apărut în mine ce mi-a oferit într-un mod misterios secunde de confort și am revenit la senzații vagi de placentă, unde cunoașterea era mai redusă și eu mai reală.