Tot noi

Dacă eu aș începe să fiu altcineva, atunci tu m-ai mai recunoaște? Când visele îmi sunt crude, proaspete, ele nu-și pierd simplitatea. Mergem cu mașina în răcoarea unei nopți văratice și nu-mi dau seama că realitatea este alta. Eu, tu, ea, o familie încă tânără, obișnuită care-n miez de seară intră într-o parcare. În trezire am realizat că mi-e dor de-un miros specific, unul prăfuit, amestecat cu benzină și țigări prea multe. Ne jucăm bine rolurile, fără să știm că viitorul își va pierde sensul în luminile difuze ale farurilor.

Întodeauna m-am căutat în oglinzi, pentru că niciodată n-am știut exact cine sunt. Apoi în oameni care-mi puteau grăi un cuvânt sau o propoziție anume care să mă redea complet. Nu mă-mpac deloc cu ideea necunoașterii. O curiozitate exacerbată îmi pulsează mereu în vene. Realitatea mi-e fabricată în jurul unor repere demult pierdute. E una care vorbește despre trecut, a cărei lipsă o resimt acut în prezent. Și zilele trec și cu toate ancorele mele, nu descopăr ceea ce caut - o imagine clară, unică, esențială despre mine, dincolo de orice trăsături, de orice natură sau pornire interioară.

Binele există. L-am văzut, l-am trăit, dar nu mi-a spus nimeni niciodată că atunci se petrece. De aceea reacțiile mele au fost spontane, am înotat în el dintr-un instinct pur. În rest, atunci când îmi dau seama de aceste procese și situații, tind să le sabotez într-un fel sau altul pentru că aceste stări necunoscute, neanalizate mă sperie sau undeva în mine apare ideea că nu le merit.

Sunt un om normal căruia cel mai propriu cuvânt îi este "exces" și tu știi asta mai bine decât oricine altcineva.