Împrăştiere

Noi nu ne năruim, precum clădirile peste timp. Nu ne ascundem în colţuri crăpate precum insectele. Doar ne derulăm, fără sunet.

Mă întreb de ce culorile se şterg, iar oamenii devin siluete în adâncul unei minţi al cărei văz devine fotografic. Când privesc poze parcă văd imagini dintr-un film. Unul pe care nu-l mai pot localiza cu exactitate în trecut.

Felul cum ne întrepătrundem noi este perfect. Nu credeam să cunosc lumea aşa cum apare în ochii tăi, ai căror lumină îmi înseninează viaţa, ai căror căldură unge constant cele mai adânci şi personale locuri din mine. Poate norocul nu a uitat să mă ocolească atunci când ne-am cunoscut.

Am acest "dar" al dărâmării ocazionale. Unul care probabil mi-e înnăscut şi fără de care nu mă simt bine, dacă nu-i dau frâu la intervale temporale. Nu ştiu ce să cred despre asta. Dacă-i un defect sau doar o formă de menţinere a unui echilibru între contraste sau poli opuşi.

De când nu mai scriu dorinţele mi s-au învălmăşit între onduleuri. Claritatea vine printre rânduri. Totuşi, nevoia de litere s-a diminuat considerabil şi se manifestă în spasme care dispar repede. Cât despre poveste, cu început, cuprins, încheiere şi personaje nici nu poate fi vorba. Când recitesc unele pagini am impresia că nu mă regăsesc nicăieri printre ele, că am tras chiulul în timpul acelui proces, deşi o reamintire a acestuia există şi-un discurs despre derularea lui.

Nu ştiu cum de am fost făcuţi să avem această insaţiabilitate a lucrurilor. Cum vrem mereu mai mult, deşi avem suficient, cum credem că ce-i bun are o durată anume şi cum atunci când trăim binele, vrem ca el, să se mărească din punct de vedere cantitativ. Împlinirea unei dorinţe este extraordinară, numai că necesitatea împlinirii tuturora nu ne părăseşte niciodată.