Fragmente

Știu cum e când voi alergați ca bezmeticii prin visele mele. Aveți priviri uneori întunecate și reci, alteori senine și calde. Vă derulați în povestiri scurte, combinate cu fâșii de realitate, dar nu stați niciodată suficient pe loc pentru a vă repera exact și a vă lua în brațe. Simt că ați fugit toți, fără să lăsați scrisori sau cuvinte semnificative în urma voastră. Stau aici și-n cameră nu apăreți. Respirați un aer vechi, gesturile v-au amorțit în trecut și ochii mei vor necontenit să vă revadă.

Merg pe stradă și mă simt străină ca și cum toate coordonatele realității mele sunt false. Tot ceea ce sunt este lipsit de origine. Simt că mă desfășor dintr-o pură inerție și obișnuință de a o face. Uneori parcă altcineva s-a vârât în corpul meu. Pielea și formele nu-mi aparțin, gesturile sunt alienate, țigările sunt viciul altcuiva. Sângele parcă stă în vene, inima bate într-un ritm necunoscut. Aș vrea să cunosc această persoană care trăiește incognito în mine. Să ne așezăm la o masă și să-ncepem să vorbim. Poate astfel aș putea înțelege de ce deseori am senzația că lumea e făcută din plastic și praf.

Altceva ce să-ți mai spun? Încă mă întreb de ce nu ești aici. Am început să țes o realitate în jurul tău. Una în care comunicăm mai bine și-n care am impresia că orice rană o poți vindeca doar tu. Am momente, în unele zile, când parcă stau și aștept să suni la telefon sau la ușă. Ș-atunci imaginația o ia complet razna și văd net cum primul impuls va fi să te îmbrățișez strâns, până la durere de mâini, oase, ca și cum am devenii o statuie cu oameni încleștați într-un gest. Apoi gândurile se golesc de creativitate și-mi zic că aș ști să rostesc doar un "salut" sec, obosit, banal, la care tu vei răspunde identic. Pe urmă restul clipelor din acele zile, realitatea revine normală, crudă, lucidă... tu în altă parte, eu aici, amândoi singuri, separați de-un zid invizibil.