Pe alocuri lumea se desprinde de mine, atunci când nu fac nici un pas în direcţia de ieşire. Mă închid în cutia asta, stau aici cât pot şi apoi mă întreb de ce nu-mi fulgeră inspiraţia în creier.
Dacă m-aş vedea din afară probabil aş râde amar la ceea ce sunt. Poate aş purta o scurtă conversaţie cu mine însămi şi aş gândi că e cel mai monoton lucru cu putinţă.
Stabilitatea şi lucrurile cu care ne obişnuim ne dărâmă şi ne ucid cel mai uşor. E locul unei rutine crunte, absolute până în punctul în care nici să urli nu-ţi mai vine.
Era o vreme când îmi tratam emoţiile cu balsam. Era un loc cald, neted, ce întindea cuverturile peste raţiune. Ea era ascunsă, încinsă, dar niciodată mută.
Aş vrea să mă pot smulge pe mine într-atât încât să pot croşeta venă cu venă un personaj sau chiar mai multe.
Să scap de aparenţă, o am, n-o am? Sunt clară, transparentă, dar nu ştiu uneori să mă exprim. Ocolesc subiectul ca pe un ring de dans, ca şi cum mişcarea pe marginile lui i-ar da un sens mai puternic decât centrul său.
Acestea sunt serile în care n-am chef să exist pentru nimeni. Poate ascunderea retragerea dă o anumită libertate firii, dar ceea ce se desfăşoară acolo devine nedorit, vrut să fie dat abandonului.
Dacă m-aş vedea din afară probabil aş râde amar la ceea ce sunt. Poate aş purta o scurtă conversaţie cu mine însămi şi aş gândi că e cel mai monoton lucru cu putinţă.
Stabilitatea şi lucrurile cu care ne obişnuim ne dărâmă şi ne ucid cel mai uşor. E locul unei rutine crunte, absolute până în punctul în care nici să urli nu-ţi mai vine.
Era o vreme când îmi tratam emoţiile cu balsam. Era un loc cald, neted, ce întindea cuverturile peste raţiune. Ea era ascunsă, încinsă, dar niciodată mută.
Aş vrea să mă pot smulge pe mine într-atât încât să pot croşeta venă cu venă un personaj sau chiar mai multe.
Să scap de aparenţă, o am, n-o am? Sunt clară, transparentă, dar nu ştiu uneori să mă exprim. Ocolesc subiectul ca pe un ring de dans, ca şi cum mişcarea pe marginile lui i-ar da un sens mai puternic decât centrul său.
Acestea sunt serile în care n-am chef să exist pentru nimeni. Poate ascunderea retragerea dă o anumită libertate firii, dar ceea ce se desfăşoară acolo devine nedorit, vrut să fie dat abandonului.
Miles Davis & John Coltrane - Bye Bye Blackbird
2 comments:
Retragerea da intr-adevar libertate firii, atunci cand eu raman cu mine si nu mai sunt influente exterioare sa-mi "polueze sinele" ca sa zic asa...dar ce se desfasoara acolo, desi neplacut de multe ori, ar trebui sa fie dorit. Pentru ca asa dansul social e cum ai descris in paragraful anterior, pe cand in retragere accentul e pus pe centru. Sper ca nu ma exprim extrem de aiurea la ora asta. Eu inca dorm :))
Dap. Poate ar trebui sa fim doriti de noi insine/insene si de altii si atat, dincolo de orice altceva. Multam pentru salutul "blogist" :)
Post a Comment