Ţesătură

Cuvântului acesta îi urmează un altul, ca un material împletit printre ochiurile căruia te uiţi şi lumea ţi se pare amănunţită şi mică.
Aţele ce le ţin printre degete se agaţă singure şi se înnoadă. Imobilitatea ce trezeşte nevoia trosniri unor încheieturi. Felul în care se îmbină totul în noi, os cu os, celulă cu celulă, traversat de vase ce ne învie, un mecanism ce aş fi vrut să-l înţeleg pe deplin acum câţiva ani.
Am o poză cu crăpături de zid scund şi important, ce ar trebui să oprească marea în învolburarea ei inconştientă. M-am uitat la el şi am zis că sunt nişte şerpi ce se lasă pozaţi, ce mimează recele şi nemişcarea, ca şi cum ar sta într-un bloc de gheaţă.
Ce ar putea ieşi din penarul meu când ţesătura îşi pierde culoarea, când nu ştiu din ce este făcută, când ideile scapă printre spaţiile ei?
Despicăm firele cu toporul deşi nu ştim să mânuim prea bine această unealtă. Ceea ce tăiem va rămâne tăiat pentru totdeauna.
Sub o umbrelă de paie mă simţeam bine. Aerul era cald, mintea ameţită, marea aproape, nisipul scrumat şi nu puteam să-mi ţin ochii deschişi. Poate nici nu trebuia. Închiderea pleoapelor nu face ca totul să dispară, ci doar transformă imaginea, o înlocuieşte cu oricare alta din mintea ta.
Modul de a nu vorbi acum e doar ceva ce ocoleşte unele subiecte. Aşa că folosesc paranteze invizibile. Oare asta o să-mi afecteze calitatea?