Sec

Când seva se împuţinează, când sângele e încă acolo, dar nu mai ştie să fiarbă pentru sensuri bune, atunci aprind aceeaşi lampă şi stau. Stau, încercând să dau o perspectivă inteligibilă luminii, dorind să văd măcar un cuvânt scris care să merite.
Altceva? Ce mai zic? Ce mai fac? Pic şi cad şi mă julesc în aceleaşi locuri, de frică să nu mă julesc în altele.
E aproape de mine pânza ce mi-am făcut-o. Sunt ca un păianjen cunoscut cel mai bine doar de mine, dar neînţeles în ceea ce vrea. Ţesături bine închegate, cu care îmi strâng uneori jugulara. Uite, nu ştiu de ce adineauri am văzut un catarg. Aşa pe fundalul craniului meu. Ca şi cum depărtarea e mare, dar acesta este lucrul cel mai vizibil.
Aici, exact în punctul ăsta, exact în clipele în care cern vorbele, îmi dau seama că m-am pierdut. Şi-n idee, şi-n culoare. E sec. Palid, precum unele chipuri, ce le cunosc, în vederea lor deasă.
Celulele îmi sunt ca nişte granule fine de nisip, ce-mi intră în sandale şi-n ochi. Vreau un spaţiu în care să mă întind. Acel spaţiu în care stelele cad pe mine, în care lumina pare puţină, dar e împrăştiată în semne, în care am continuitatea şi speranţa puzderiei. Eram în plinul calmului şi parcă eu fiind total în afara mea, mă simţeam cel mai bine cu mine însămi. A fost apogeul acelei clipe, venit într-o perioadă ce părea complet nefastă.
Uneori mă simt ca după un incediu. Plină de fum şi negreală, arsă pe dinăuntru. Atunci vreau multă apă într-o căldare uriaşă.
Aşadar copacii sunt lângă noi, dar eu îi văd răsturnaţi prin ochean.
Anchilozez pe zi ce trece. Am nevoie de mobilitate. De căţărări ce par imposibile, dar pe care le atingi mereu cu uşurinţă, spre marea ta surprindere.
-Ia-mă de mână, să nu cad.
-Nu pot. Deja ne-am scufundat.
-Şi se înţelege ceva, se simte ceva?
-Da, plutirea.
-Uită. Las-o baltă. Era doar un experiment.

U2 - Walk To The Water