Acel ceva

Când eram eu aveam acel ceva. Acel lucru ce nu mi-l puteam contesta, nici dacă mă străduiam din răsputeri. Era acolo şi gata. Totul venea tumultuos, simţeam un crescendo ce-mi gâdila buricele degetelor, în aşa fel încât lumea devenea una, una clară, emancipată, construită, schematizată.
De când merg pe aceste câmpuri lipsite de magnetism, mintea mea a început să rătăcească printre culori arse de soare. Căldura o simt cum îmi apasă vederea şi tâmplele.
Nu-mi cere să păstrez o esenţă de idee, pentru că nu pot. N-o am încă. Aşa că rătăcesc în căutarea acelui ceva, ce întotdeauna m-a depăşit, dar care m-a făcut să mă regăsesc complet.
Eu când vedeam literele ştiam ce vor să fie. Eu când mă uitam la formă ştiam exact ce este. Finalul mă lăsa într-o extenuare plăcută, însoţită de un respiro adânc. Era singurul moment în care plămânii mei primeau suficient aer.
Merg pe stradă şi văd locuri ce parcă le-am ştiut dintotdeauna, deşi ele au existat şi fără mine. Parcul îmi este cel mai familiar. Mă uit la distanţa dintre lac şi alee şi văd iarna aceea plină de zăpadă şi eu copilul ce cară o sanie, ce se chinuie mai apoi să facă o pârtie. Aerul e cald, ninsoarea o văzusem c-o seară înainte. Erai şi tu acolo şi mă ajutai să bătătoresc traseele ce-mi plăceau cel mai mult. Urcând mica pantă te vedeam ca pe un munte printre raze şi mă gândeam că eşti un tu continuu. Puţine gândeam atunci. Multe simţeam tot atunci. Pacă se adunau bulgării în palme şi îşi găseau singuri direcţia.
Cred că mai ştii unde stau. Sper că mă vizitezi câteodată.
Să schimbăm subiectul, pentru că aici sunt un fost 'eu' abundent şi un 'tu' prea paternal.
Aşadar n-am un punct de pornire inventat. Stau şi aştept, deşi răbdarea se răsuceşte, deşi zic că la un moment dat o să se rupă aţa aşteptării. Prin fum sper că sunt tot eu. Noaptea e prea caldă, chiar şi atunci când dau la o parte perdelele.

Noi suntem poate prea similari!? Ce e în mintea ta? Dar în a mea? Accidental pavajul s-a încins şi răcoarea stă să izbucnească. Se aproprie septembrie.