Buf

Acoperişul ce e plin de lemn. E scândură lăngă scândură, simetrică, în galben murdar. De parcă omul ar fi reuşit să copieze întocmai perfecţiunea unui plan.
Mă gândeam cum pierdem unele gesturi, cum se împrăştie lumea atunci când grupurile apar, precum fumul, deşi crezi că toate astea spun ceva despre tine.
Şi somnul reuşesc să-l alung doar noaptea. Şi e anacronică viaţa mea, ca şi cum limbile ceasului s-ar întoarce în contrasens.
Să nu-nţeleg, de parcă aş avea capul în nori cărunţi, de parcă ploaia ar fi deasă, torenţială şi nu mi-ar da răgaz să-mi respire neuronii. Să nu înţeleg aceste forme, personaje ce încep să se tocească, abandonul unei pânze de păianjen, ţesută bine undeva în spatele auzului meu, în fundalul propriillor sale fire. Să nu ştiu că am 'nu', 'da', 'poate', că alegerea e atât de la îndemână şi totuşi prinderea atât de departe.
Gri, ce e mijlocul combinaţiei a două culori, nu-l mai vreau în ocular. E plin oraşul de zumzet, produs de nişte albine ce s-au îmbătat şi au pierdut ordinea.
Alerg ca o bilă de pinball, între puncte fixe şi nu ştiu care va fi următoarea izbitură sau când jocul se va termină. Mă anunţă cineva? Mă anunţ eu?
E nebun de clară calea aceasta. Drumul acela ce are de o parte şi de cealaltă copaci aliniaţi la distanţe egale. Momentele în care maşina rula, dar nu mai exista în văzul meu. Aveam totul şi nimic, ca de obicei. Era un plan, o perspectivă, ce depindea de unghiul pe care-l abordam. Acum până şi unghiul acesta s-a preschimbat în altul, într-unul al amintirii unui unghi iniţial.
Cum denaturăm, denaturalizăm, cele mai normale porniri şi gesturi şi priviri fixe!
Pentru mine e net ce sesizez aici. Alţii care poposesc au unghiurile lor divergente faţă de al meu ...poate... intersectate ... poate.
Oricum, iar ne scufundăm, pe nesimţite, ca o plutire vagă, ca un fulg în căldură, în aer ce pare neclintit. Să deschidem uşa, ca să se facă curent?
Buf.
E doar un experiment, dar e la fel de viu ca realitatea. Atinge-o. Inhaleaz-o. Verbalizeaz-o.