Prinderi

Ca să nu înclin spre un titlu, ca să nu ştiu iar ce vreau să zic, aprind lampa, ca în fiecare seară, deşi e încă lumină afară. Apoi mă vizitez la adresa cunoscută. Pe urmă îmi vine cheful de a scrie ceva, doar aşa ca să nu uit că n-am de fapt chef. Alene, îmi trag cuvintele pe aţă. Un fel de mărgele ce încep să se înşire, ca la sfârşit să văd că acele culori nu se potrivesc unele cu celelalte şi nici cu hainele de pe mine.
Când eram mică credeam că pot să încalec pe lume şi să mă tot duc, să plec undeva unde furasem bucăţi de realitate şi le împleteam într-un pulover ireal. Nu spun că lucrurile stau complet diferit acum, doar că bucăţile de realitate vin mai uşor peste mine, ca să mă înfigă în pământ şi să-mi inventeze nişte rădăcini, ce mai apoi le simt încolăcindu-se ca nişte lanţuri.
Mintea e un obiect ascuţit. Totuşi a mea crează desişuri, pânze, funde legate. Mă poticnesc în noduri şi tot nu scap de instabilitate. Aş vrea să stau pe un nod sau pe un nod în papură sau poate nodul unui băţ de bambus.
Girafele se uită de sus şi ce văd? E lumea mai departe de ele? Au o perspectivă mai largă? Stau cu capul în nori, visând la vederea minusculă a firului de iarbă, a celui de nisip?
Mă întreb de ce umplu golul cu alt gol. De ce perpetuez vidul?
Prinderi de mâini şi răsuciri rapide, ca ale unui copil ce îşi este propriul său leagăn. El şi prietenul lui de joacă au inventat prinderea umană, folosită pentru a ameţi. Copiilor le place ameţeală şi gesturile bruşte gen sărituri din copac, urmate de aterizările acelea ce-ţi fac tălpile să usture şi genunchi să tremure.
Când gândim la trecut avem vârsta de acum. Asta e problema cu timpul ce se aşterne peste noi. Asta ne îmbătrâneşte. Gândul copilăriei. Tentative de recuperare printr-un joc ce se opune celui de atunci, ce-i poate semăna, dar care nu va mai fi niciodată la fel.
Prinderi... de guri de aer. Plămâni ce nu mai găsesc respiraţii ample, nici măcar la munte, pentru că oxigenul a fost mâzgâlit şi trupul deteriorat.