Îmbâcsit

E neagră cana plină ce aş putea-o vedea, stând pe colţul mesei?
Ce vroiai să fii mâine? Ce eşti azi? Văd că nu merge. Lumea zice ceva. Eu tai apa în două, cu mintea, cu degetele. Gesturi ce nu le înţeleg, dar le las să se deruleze, exact ca scrisul acesta complet inutil. Mi-e lene de fapt de idee, de poveste. De a mă aduna de peste tot, acolo pe unde m-am aruncat, şi de a ieşi în faţă cu un gând.
Eu nu vreau să ridic nimic din ce-mi depăşeşte greutatea.
M-am plictisit.
S-ar zice că vii des pe aici şi că stai câş, cu capul în jos, ca şi cum ai vrea să răstorni lumea sau pe tine însăţi în lume. Nu mă înpinge, că-mi ameţeşti senzaţia. În ultimul timp mă gândesc des la moarte. Cum suntem şi apoi nu mai suntem la fel. Cum lăsăm întotdeauna pe cineva în urmă şi ceva nerezolvat. Cum nu mai putem călca, mişca, simţi, respira. Azi e unu, mâine e zero.
Să mă gândesc şi la tine, undeva pe acolo? Trebuie să apari neapărat lângă mine? De ce? De ce nu pricep? Că ce? Că tu nu eşti şi că dacă eu merg, tu nu vii înspre mine? Asta înţeleg. Asta am acceptat, târziu, dar e un fapt cunoscut şi sedimentat.
Mă întreb de ce te folosesc ca un liant, ca o bază a existenţei mele, atunci când totul începe să se cutremure sau când am prea mult timp cu mine însămi.
E rău? E bine? Să mă agăţ de fantome. Eu te cunosc. Şi tu pe mine. Dacă ai zice acum un cuvânt cred că aş înlemni.
Până şi arcurile sunt strâmbe, păpuşile inerte, oamenii aruncaţi în toate părţile. E zumzet în mintea mea, ca-ntr-un stup de albine. Mierea e dezechilibrată floral.
Eu aştept să vii? Să ajung eu la tine, într-un final? Poate... mult mai târziu. Acum? N-aş vrea.

Tori Amos - Liquid Diamonds