Oare dacă ţi-ai aminti tot, ar fi mai bine? Fiecare julitură, buşitură, strop de sânge pe care l-ai pierdut, picătură sărată ce s-a lăsat supusă gravitaţiei, zâmbet sau râs larg şi sănătos, privire a cuiva anume sau a unui străin, strângeri de mână la primă cunoaştere, coji de copac zgâriate de adidaşi, mingi de fotbal degajate cu tot cu praf sau pasate strategic, găuri în pantaloni, buzunare descusute, urme de sanie, bronzuri nisipoase, etc. Ar fi atunci marea mai calmă, mintea mai limpede, seninul autodepăşit? Nu cred.
Şi...pe unde o luăm? Care e lumea ce îţi aparţine? Felul în care păşeşti în prezent ca şi cum ar deveni trecut la următoarea secundă şi milimetru, mă îngrozeşte. Eşti tu, adică sunt eu, aşa ca şi cum aş vrea să calc fiecare gând în picioare. Deseori cred că mă încrunt fără motiv. Parcă realizez numai în momentul următor că faţa mea este crispată, de parcă m-aş concentra din răsputeri să reasamblez o muscă pe tavan.
Se aude foarte aproape un motor, urechile se-nfundă şi clipa e aproape de inerţie. Câteodată mâinile mele parcă nu funcţionează conform comenzilor creierului meu. Mereu am avut probleme de coordonare. Nu-s omul ordinelor, dar nici cel ce le primeşte prea uşor. Am un cap căpos şi îndărătnic, ce se gândeşte să judece de parcă ar fi singura lui clipă în care îşi poate cere libertatea, de parcă are nevoie cu orice preţ de acest spaţiu liber în care să se desfăşoare. Cu toate acestea sunt nemulţumită de judecata lui.
Până la urmă, fiecare idee mi-e clară. Doar evit ceea ce ştiu, ce văd, ce trec prin filtre. E un joc uşor ca şi cum ai arunca lejer un fulg în aer. Îl priveşti, apoi îl laşi o perioadă să-şi reia cursul firesc al căderii. Sau e precum un balon lovit doar cu vârful degetelor ce ştii că mereu se va reîntoarce la tine?
Adeseori mă întreb doar ca să mă întreb. Ca să nu-mi ies din mâna interogaţiei. Oh, şi ce mâini are ea uneori!? Aşa ca ale mele. Nepotrivit de lungi şi totuşi atât de necesare, atunci când ai nevoie de căni puse pe rafturi înalte.
Şi...pe unde o luăm? Care e lumea ce îţi aparţine? Felul în care păşeşti în prezent ca şi cum ar deveni trecut la următoarea secundă şi milimetru, mă îngrozeşte. Eşti tu, adică sunt eu, aşa ca şi cum aş vrea să calc fiecare gând în picioare. Deseori cred că mă încrunt fără motiv. Parcă realizez numai în momentul următor că faţa mea este crispată, de parcă m-aş concentra din răsputeri să reasamblez o muscă pe tavan.
Se aude foarte aproape un motor, urechile se-nfundă şi clipa e aproape de inerţie. Câteodată mâinile mele parcă nu funcţionează conform comenzilor creierului meu. Mereu am avut probleme de coordonare. Nu-s omul ordinelor, dar nici cel ce le primeşte prea uşor. Am un cap căpos şi îndărătnic, ce se gândeşte să judece de parcă ar fi singura lui clipă în care îşi poate cere libertatea, de parcă are nevoie cu orice preţ de acest spaţiu liber în care să se desfăşoare. Cu toate acestea sunt nemulţumită de judecata lui.
Până la urmă, fiecare idee mi-e clară. Doar evit ceea ce ştiu, ce văd, ce trec prin filtre. E un joc uşor ca şi cum ai arunca lejer un fulg în aer. Îl priveşti, apoi îl laşi o perioadă să-şi reia cursul firesc al căderii. Sau e precum un balon lovit doar cu vârful degetelor ce ştii că mereu se va reîntoarce la tine?
Adeseori mă întreb doar ca să mă întreb. Ca să nu-mi ies din mâna interogaţiei. Oh, şi ce mâini are ea uneori!? Aşa ca ale mele. Nepotrivit de lungi şi totuşi atât de necesare, atunci când ai nevoie de căni puse pe rafturi înalte.
No comments:
Post a Comment