Şi dacă oricine sau tu crezi că o să mai rezist mult lipsei de inventare, atunci ai dreptate.
Nu te înşeli să-ţi spui că eu când nu sunt aici, nu se întâmplă nimic. Blocată în lift, dorind să ajung la parter. De ce nu urci? Acolo e mai înalt. E ultimul etaj. Te uiţi în jos şi ameţeşti. Şi dacă sar? Atunci îmi iau zborul?
El era cel care nu trebuia să existe. Era masculinul unui cuvânt excesiv de feminin. Îi spuneam muz şi nu ştiam de ce este atât de ascuns. De parcă eu aş fi altfel. Ocolesc drumuri şi oameni. Dar la modul finuţ, deşi n-am un mers prea plăcut.
Aş vrea să pun stop aici şi să apăs o coerenţă în mine. Uite, aşa este în fiecare zi. Orice ideea ce apare şi nu vrea să se adune, să-şi scoată pălăria, să dea bună ziua. Ce proastă creştere!
Cât de mult poţi fenta stâlpii de telefon? Felul în care îi privesc îmi aminteşte de cineva foarte înalt.
Îmi amintesc toate drumurile pe care le făceam cu maşina. Acea plecare, faptul că grupul era atât de cunoscut. Ne duceam de cele mai multe ori la mare. Sunetul cu decibeli maximi al maşinii. Acel 'pâr, pâr' ce vroia să taie aerul. Apoi maşina s-a schimbat şi aveam şi muzică. Eu eram omul cu casetele. Eu aveam mereu muzica. Mereu am avut-o. La hopuri se auzea un fâşâit şi eu continuam să cânt, doar pentru că ştiam toate versurile. Şi acum le ştiu. Voi doi stăteaţi în faţă. Nu ocazional, ci întotdeauna vă numeam părinţi. Era frumos. Aerul suficient de cald, cerul umplut de albastru, copacii fugind după noi sau noi depăşindu-i. Unele momente par grozave şi aproape ireale de abia după ce le depăşeşti. Totuşi apreciam şi atunci ce aveam.
Acum s-a dus şi maşină, te-ai dus şi tu. Eu scriu jurnale de bord. Ideile decolează ca imaginea copacilor. Fug de mine cu viteză. Poate ar trebui să schimb punctul în care stau.
Şi muzul s-a blocat în trafic sau şi-a părăsit nevasta. Muza e suprasaturată. Eu la fel. De locul familiar în care nu există pornire şi nici lumină naturală. De discul ce arde prea tare şi-ncinge betonul, clădirile, aerul, trupurile.
Toţi o iau razna, când apele se limitează. Se deshidrateată corpurile şi odată cu ele şi minţile. Parcă ne ofilim încet, dat sigur. Iarna e cu trei paşi în spate sau cu trei în faţă.
Gata. De ajuns.
Nu te înşeli să-ţi spui că eu când nu sunt aici, nu se întâmplă nimic. Blocată în lift, dorind să ajung la parter. De ce nu urci? Acolo e mai înalt. E ultimul etaj. Te uiţi în jos şi ameţeşti. Şi dacă sar? Atunci îmi iau zborul?
El era cel care nu trebuia să existe. Era masculinul unui cuvânt excesiv de feminin. Îi spuneam muz şi nu ştiam de ce este atât de ascuns. De parcă eu aş fi altfel. Ocolesc drumuri şi oameni. Dar la modul finuţ, deşi n-am un mers prea plăcut.
Aş vrea să pun stop aici şi să apăs o coerenţă în mine. Uite, aşa este în fiecare zi. Orice ideea ce apare şi nu vrea să se adune, să-şi scoată pălăria, să dea bună ziua. Ce proastă creştere!
Cât de mult poţi fenta stâlpii de telefon? Felul în care îi privesc îmi aminteşte de cineva foarte înalt.
Îmi amintesc toate drumurile pe care le făceam cu maşina. Acea plecare, faptul că grupul era atât de cunoscut. Ne duceam de cele mai multe ori la mare. Sunetul cu decibeli maximi al maşinii. Acel 'pâr, pâr' ce vroia să taie aerul. Apoi maşina s-a schimbat şi aveam şi muzică. Eu eram omul cu casetele. Eu aveam mereu muzica. Mereu am avut-o. La hopuri se auzea un fâşâit şi eu continuam să cânt, doar pentru că ştiam toate versurile. Şi acum le ştiu. Voi doi stăteaţi în faţă. Nu ocazional, ci întotdeauna vă numeam părinţi. Era frumos. Aerul suficient de cald, cerul umplut de albastru, copacii fugind după noi sau noi depăşindu-i. Unele momente par grozave şi aproape ireale de abia după ce le depăşeşti. Totuşi apreciam şi atunci ce aveam.
Acum s-a dus şi maşină, te-ai dus şi tu. Eu scriu jurnale de bord. Ideile decolează ca imaginea copacilor. Fug de mine cu viteză. Poate ar trebui să schimb punctul în care stau.
Şi muzul s-a blocat în trafic sau şi-a părăsit nevasta. Muza e suprasaturată. Eu la fel. De locul familiar în care nu există pornire şi nici lumină naturală. De discul ce arde prea tare şi-ncinge betonul, clădirile, aerul, trupurile.
Toţi o iau razna, când apele se limitează. Se deshidrateată corpurile şi odată cu ele şi minţile. Parcă ne ofilim încet, dat sigur. Iarna e cu trei paşi în spate sau cu trei în faţă.
Gata. De ajuns.
Tori Amos - Sweet Sangria
No comments:
Post a Comment