Poftim? Ce? Interogativ?

Ce se întâmplă cu lumea în proporţie cu mine? Ce se petrece cu mine în proporţie cu lumea?
Mă gândeam că unii oameni pur şi simplu n-ar trebui inventaţi. E o irosire de material. Ai putea fabrica altceva...perdele nori, păsări, câini. Orice ar fi mai bine, decât asta. Un anumit fel de oameni, cărora nu le vezi niciun rost, pe care-i priveşti şi-ţi dai foarte bine seama că-ţi consumă aerul.
"Ignoră", îmi zicea de curând cineva, atunci când s-a uita la nervii mei ce aduceau a tristeţe. "Nu-ţi bate capul cu tot felul de prostii".
Încă nu pot Mă consumă lipsa rostului, a sensului unora. Mă deranjează modul în care invadează spaţiile publice, mesele altora, spaţiul meu. Mă irită râsul şi replicile lor, ce le încadrez la capitolul poluare fonică.

Altă ordine de idei. Schimbare de decor. Prim planul devine secund şi viceversa:
Lăsându-i deoparte pe cei din afară, cei mulţi şi aparent diverşi, ajung la un loc mai apropriat mie. Un alt spaţiu, în care cunosc omul de lângă mine, cel plin de suspiciuni şi de teorii stupide, cel ce poate fi excelent în anumite momente şi execrabil în altele. Acela care-şi face griji inutile şi căruia îi dau apă la moară.
Ajungem câteodată să trăim într-un fel nociv nouă înşine. Deşi realizăm asta, nu facem mare lucru să schimbăm această stare. Avem o co-dependenţă ce este stearpă sau ca un fum ce ne inundă plămânii de prea mulţi ani. Ne spunem "O să mă las. Şi asta cât de curând." Vreau şi nu vreau în cele din urmă. Şi mergem pe acelaşi traseu, în vizuina aceea în care nu decădem neapărat, dar nici bine nu ne este. E un rău stabil. Nu ne dăm seama dacă urcă sau coboară, decât dacă ne uităm foarte atent.
Şi... unde ajungem până la urmă? Ce? Ce trebuie să se schimbe? Ce am lăsa să se desfăşoare la fel ca şi până acum?

Tu... mă sufoci uneori... cu griji, cu contradicţii, cu un fel de a fi ce-mi apasă butoanele, ce până la urmă mă va face să explodez. Doar ştii prea bine cum e punctul acela? Cum în BUM-urile mele spun lucruri cu intenţie, dar, mai apoi regretându-le. Regretul... încă un lucru care să mă lege şi mai tare de tine. Presiunea aceea, ce orbeşte EXIT-ul. Scoatere din minţi. O presupusă (aşa-zisă) pierdere temporară a judecăţii. Gânduri pe care le port cu mine, dar pe care le ţin închise în seif, deoarece ştiu că te-ar durea.
E nedrept ca tu să fi tu, eu să fiu eu. Noi să ne cunoaştem atât de mult şi de puţin în acelaşi timp. Câteodată am senzaţia că nu mi-ai zis nimic cu adevărat important despre tine. Câteodată am impresia asta despre mulţi oameni din viaţa mea. Câteodată parcă mint şi când vorbesc sincer. E urât ceea ce fac. E o imposibilitate de a mă abţine. Nervii mi s-au întins. Corzile stau să plesnească.

Altă ordine de idei, dar păstrând cadenţa. Cei care fac parte din sufletul tău şi apoi pleacă în altă parte pentru totdeauna. Aceeaşi senzaţie de falsă cunoaştere o am. Mult mai mare regret cu care a trebuit să învăţ să trăiesc. Pentru că încă sunt vie, pentru că n-am avut încotro, pentru că nu mai poţi afla prea multe lucruri semnificative despre un mort, atâta timp când el nu-ţi mai vorbeşte.
Ce uşor este să scrii, atunci când nu trebuie să dai nume. Groaznic.