Aşa simt uneori nevoie să las un moment de respiro. Mă uit la Mister Blog şi zic că trebuie să bag un clip. Apoi, dacă această decizie este luată, stau şi caut sau mă gândesc ce aş vrea să aleg. În cele din urmă îmi bag picioarele, de atâta nehotărâre. Se pare că puterile mele de decizie sunt cusute cu aţă puţină, nu ştiu să urmeze un şir indian. Unul dintre cei cu penaj şi picturi pe faţă se sustrage mereu grupului. Rupe lanţul perfect, drept sau rotund, depinde de cum au ei chef să se aşeze.
Am idei crăpate, ca sticla pisată pe geam. E ciudat cum niciodată n-am senzaţia că mai zic ceva care să mi se pară important. Nu tu storyline, nu tu cuvinte ce sar de pe şine şi totuşi nu deraiază, nu tu nimic. Doar fisuri de clesidră, nisip roz împrăştiat pe suportul ei de lemn. Acela ce murdăreşte cele trei picioare de susţinere. N-am înţeles niciodată de ce o clesidră trebuie să fie încarcerată sau de ce barele nu puteau fi făcute şi ele din sticlă. Cred că cel ce a făcut-o n-a ţinut prea mult la creaţia sa. Sau a vrut să-i dea un aer de ascundere. Cine ştie?
Beau multă cafea. Trăiesc într-o stare de agitaţie somnolentă. Păi cum aşa? Aşa bine. Corpul reacţionează la supradoza de cofeină, mintea rămâne la fel de adormită. Efectul scontat apare de abia pe la 4 sau 5 după-amiaza, când deja nu-mi mai trebuie acel ritm destul de alert. Oboseala mă însoţeşte, ca-ntr-o ţinere de braţ prelungă.
Astăzi şoricelul meu a rămas fără coadă. Cel pe care-l ţin pe post de breloc, agăţat de geantă. A fost un accident oribil. A fost o întâmplare ce n-a produs nimic în mine. Cuvintele îmi ieşeau pe gură, dar eu eram impasibilă. Asta este.
Am senzaţia uneori că-l ignor pe ştrumf. Am impresia clară că şi el simte această distanţă între noi. Totuşi el îşi păstrează obiceiurile faţă de mine, eu faţă de el. Dar ne vedem rar şi avem o oarecare depărtare când suntem la câţiva paşi unul de altul. Nu-mi place. Am gânduri în cap, cărora nu vreau să le dau contur, de frica unui început al sfârşitului. Dincolo de toate acestea, bubu e la fel pentru mine, eu la fel pentru bubu. E cel mic, piticul ce mă face să zâmbesc mereu. Un bebe negru şi lăţos, ce-şi caută şoseta pe sub masă, ce nu mai aude bine, dar al cărui chip râde de fiecare dată când mă vede.
Am idei crăpate, ca sticla pisată pe geam. E ciudat cum niciodată n-am senzaţia că mai zic ceva care să mi se pară important. Nu tu storyline, nu tu cuvinte ce sar de pe şine şi totuşi nu deraiază, nu tu nimic. Doar fisuri de clesidră, nisip roz împrăştiat pe suportul ei de lemn. Acela ce murdăreşte cele trei picioare de susţinere. N-am înţeles niciodată de ce o clesidră trebuie să fie încarcerată sau de ce barele nu puteau fi făcute şi ele din sticlă. Cred că cel ce a făcut-o n-a ţinut prea mult la creaţia sa. Sau a vrut să-i dea un aer de ascundere. Cine ştie?
Beau multă cafea. Trăiesc într-o stare de agitaţie somnolentă. Păi cum aşa? Aşa bine. Corpul reacţionează la supradoza de cofeină, mintea rămâne la fel de adormită. Efectul scontat apare de abia pe la 4 sau 5 după-amiaza, când deja nu-mi mai trebuie acel ritm destul de alert. Oboseala mă însoţeşte, ca-ntr-o ţinere de braţ prelungă.
Astăzi şoricelul meu a rămas fără coadă. Cel pe care-l ţin pe post de breloc, agăţat de geantă. A fost un accident oribil. A fost o întâmplare ce n-a produs nimic în mine. Cuvintele îmi ieşeau pe gură, dar eu eram impasibilă. Asta este.
Am senzaţia uneori că-l ignor pe ştrumf. Am impresia clară că şi el simte această distanţă între noi. Totuşi el îşi păstrează obiceiurile faţă de mine, eu faţă de el. Dar ne vedem rar şi avem o oarecare depărtare când suntem la câţiva paşi unul de altul. Nu-mi place. Am gânduri în cap, cărora nu vreau să le dau contur, de frica unui început al sfârşitului. Dincolo de toate acestea, bubu e la fel pentru mine, eu la fel pentru bubu. E cel mic, piticul ce mă face să zâmbesc mereu. Un bebe negru şi lăţos, ce-şi caută şoseta pe sub masă, ce nu mai aude bine, dar al cărui chip râde de fiecare dată când mă vede.
No comments:
Post a Comment