Lunea asta am trecut printr-un loc. Mergeam şi subit mi-am adus aminte că am cunoscut odată un parc gigantic. Enormul cu depărtări vaste, unde lianele se încolăceau între doi stâlpi pătraţi de beton şi formau acest leagăn ce ne mişca înainte şi-napoi, ca pe nişte copii cu prea puţină minte. Freamăt. Era un copac lângă. M-am suit în el şi am sărit. Tălpile mi le-am simţit ca focul, genunchii-mi tremurau şi carnea ustura de energie.
Privesc spre interiorul acesui loc imens. Era o clădire uriaşă pe care mă cocoţam strategic, escaladând după o minge de fotbal. Ajunsă acolo, descopeream alte mingii, surate mai mici sau mai mari. Le aruncam pe toate pe alee. La prindere era un puşti.
Ce este acest simţ pe care l-am pierdut? De ce mă ţin şosetele încătuşată, şireturile prea strâns în fundele lor?
Vedeam luni, un parc. Treceam pe aceleaşi alei. O adiere răcoritoare şi mintea mi-a fugit la iarnă, la cazemate şi iglu-uri în care cum intram se prăbuşeaua peste mine. Ieşeam râzând, cu capul plin de zăpadă. Zvonuri şi chicote îmi şuierau lângă tâmple. Erau secunde, minute şi ceva ce nu mai ştiu să denumesc.
Cum mă chemau prinsorile de mâini şi învârtelile rapide lângă statuia lui Garibaldi. Aceleaşi ronduri de flori au fost atunci, mai sunt şi acum. În rest lianele au murit sub foarfece, umbra e mai rară, cinematograful fără scop şi viaţă, preschimbat total pe faţa pământului. Leagănele reinventate, fără scârţâit şi rezistenţă. Nişte imitaţii de plastic, colorate. Ochii văd similar, dar nu identic. Ce se întâmplă când două linii nu se mai suprapun? Merg, care încotro, pe drumuri despărţite şi se unesc doar în mintea mea.
Privesc spre interiorul acesui loc imens. Era o clădire uriaşă pe care mă cocoţam strategic, escaladând după o minge de fotbal. Ajunsă acolo, descopeream alte mingii, surate mai mici sau mai mari. Le aruncam pe toate pe alee. La prindere era un puşti.
Ce este acest simţ pe care l-am pierdut? De ce mă ţin şosetele încătuşată, şireturile prea strâns în fundele lor?
Vedeam luni, un parc. Treceam pe aceleaşi alei. O adiere răcoritoare şi mintea mi-a fugit la iarnă, la cazemate şi iglu-uri în care cum intram se prăbuşeaua peste mine. Ieşeam râzând, cu capul plin de zăpadă. Zvonuri şi chicote îmi şuierau lângă tâmple. Erau secunde, minute şi ceva ce nu mai ştiu să denumesc.
Cum mă chemau prinsorile de mâini şi învârtelile rapide lângă statuia lui Garibaldi. Aceleaşi ronduri de flori au fost atunci, mai sunt şi acum. În rest lianele au murit sub foarfece, umbra e mai rară, cinematograful fără scop şi viaţă, preschimbat total pe faţa pământului. Leagănele reinventate, fără scârţâit şi rezistenţă. Nişte imitaţii de plastic, colorate. Ochii văd similar, dar nu identic. Ce se întâmplă când două linii nu se mai suprapun? Merg, care încotro, pe drumuri despărţite şi se unesc doar în mintea mea.
No comments:
Post a Comment