E valabil pentru toţi cei pe care-i vezi. Toţi sunt. Eu, tu, noi, marea masă, scaun, fotoliu...
Nu ştiu de ce se pierde şirul, lanţurile se încolăcesc, se încercuiesc, ca-ntr-o spirală ce se-nchide. Se face ca un vârf de con. Mi-amintesc clar că am multe pâlnii în casă. Evit subiectele. Ca de obicei. Scurtez frazele şi nu mai vreau să le dau un sens, descrieri, feluri de a fi. Se poate zice că atunci când las propoziţiile complet dezlegate, când le las să-şi ia zborul, e ca şi cum nu m-aş plăcea, ca şi cum aş înjura ceea ce pot face. Adică?
Nu am. Pot, dar oare vreau? Chef, să fie! Dacă tăiem în bucăţele inegale cuvintele, atunci descoperim silabele. Nu-mi vine să gândesc şi totuşi o fac. E deformarea lui a fi aşa.
Se înţelege tot ce zic? Deseori mă întreb.
E târziu, dar asta nu e o scuză. Trebuie să mă menţin în alert constant. Să fiu pe fază ori de câte ori zăresc o idee bună. Şi da, le văd cum vin, cum aterizează, precum avionele pe coordonate prestabilite, pe piste cunoscute, cu manevre bine învăţate. Cu toate acestea le las să treacă. Să decoleze spre orice destinaţie.
Aveam un gând. De fapt mai multe. Şi erau cu totul altele. Se pare că iar mă iau cu ocolitul.
În jurul nostru nu mai e destulă lumină. Nu e semnificaţia obişnuită a luminii, dar nu e nici divină.
Mi-amintesc de un chec de cacao. Un gust ce probabil n-o să-l mai am niciodată. Un chec, ce-l cunosc precis până în cele mai mici detalii. Câtedată fug în acele timpuri, nu pentru a mă refugia, ci pentru a nu uita. Crusta sa era partea cea mai bună. Aş fi vrut ca bunica mea să facă multe, multe checuri doar pentru mine şi eu să mănânc doar crusta. Restul să le arunc mormane în faţa blocului, pentru pisicile cartierului.
Nu ştiu de ce se pierde şirul, lanţurile se încolăcesc, se încercuiesc, ca-ntr-o spirală ce se-nchide. Se face ca un vârf de con. Mi-amintesc clar că am multe pâlnii în casă. Evit subiectele. Ca de obicei. Scurtez frazele şi nu mai vreau să le dau un sens, descrieri, feluri de a fi. Se poate zice că atunci când las propoziţiile complet dezlegate, când le las să-şi ia zborul, e ca şi cum nu m-aş plăcea, ca şi cum aş înjura ceea ce pot face. Adică?
Nu am. Pot, dar oare vreau? Chef, să fie! Dacă tăiem în bucăţele inegale cuvintele, atunci descoperim silabele. Nu-mi vine să gândesc şi totuşi o fac. E deformarea lui a fi aşa.
Se înţelege tot ce zic? Deseori mă întreb.
E târziu, dar asta nu e o scuză. Trebuie să mă menţin în alert constant. Să fiu pe fază ori de câte ori zăresc o idee bună. Şi da, le văd cum vin, cum aterizează, precum avionele pe coordonate prestabilite, pe piste cunoscute, cu manevre bine învăţate. Cu toate acestea le las să treacă. Să decoleze spre orice destinaţie.
Aveam un gând. De fapt mai multe. Şi erau cu totul altele. Se pare că iar mă iau cu ocolitul.
În jurul nostru nu mai e destulă lumină. Nu e semnificaţia obişnuită a luminii, dar nu e nici divină.
Mi-amintesc de un chec de cacao. Un gust ce probabil n-o să-l mai am niciodată. Un chec, ce-l cunosc precis până în cele mai mici detalii. Câtedată fug în acele timpuri, nu pentru a mă refugia, ci pentru a nu uita. Crusta sa era partea cea mai bună. Aş fi vrut ca bunica mea să facă multe, multe checuri doar pentru mine şi eu să mănânc doar crusta. Restul să le arunc mormane în faţa blocului, pentru pisicile cartierului.
No comments:
Post a Comment