La fel

Oare celulele mele sunt poziţionate bine? După proiecţia minţii mele, ele parcă stau înghesuite unele în altele, fără momente de respiro, ca-ntr-un autobuz aglomerat cu pasageri variaţi, mai scunzi, mai înalţi, mai strâmbi, mai drepţi, cu umbrele sau fără, cu şepci sau cu capetele dezgolite, zâmbind, îmbufnându-se, vorbind, tăcând sau mustăcind în suc propriu tendinţele de curbe periculoase ale şoferului. Totul pare alandala, alabalaportocala, dar în spatele acestei imagini se ascunde un plan de funcţionare bine pus la punct, până în cele mai mici dimensiuni. Insesizabile ochiului liber, nu pot decât gândi cu-n fel de al treilea ochi, această preordonare perfectă, dar care în timp cade sub incidenţa umanului. Corpul e ceva ce ia mai multe valenţe, depinde pe ce feţe ale cubului îl întorci. Respinge dacă asta vezi, mirosi, auzi, atrage dacă îi dai ocazia şi-l bagi între tiparele atractivităţii. Pe lângă asta fatidica perisabilitate e ceva ce poate speria. E un gând ce se desfăşoară încontinuu pe fundal, ca o casetă ce nu-şi cunoaşte capetele, feţele A şi B. Dacă zgomotul acestui gând este de mari proporţii, atunci vei trăi mereu cu frica fatalităţiii. Vei fi prăpăstios, ipohondru sau mai ştiu eu ce. Cei ce zic că acceptă total acest gând, sunt nişte mincinoşi, voluntari sau involuntari, căci pentru el (gând) nu există butonul STOP. Nu mă miră în schimb că avansarea în vârstă sporeşte sunetul anticipării degradării şi pierii. Mi se pare destul de logic să fie aşa.
În fond acum mă interoghez de ce m-am întrebat despre celulele mele, când trebuia să văd clar altceva. O imagine mai ireală, mai jucăuşă, un ping pong între globulele roşii şi albe, cele roşii având urechile lui Dumbo, cele albe mustăţi de Hercule Poirot şi palete vişini. O lume împânzită de corzi imaginare, în care păianjeni minisculi ţes din ei înşişi viul.