E liniştită noaptea. Pare calm sunetul ce-l aud. Lumea mea parcă ar avea un echilibru, parcă nu s-ar împrăştia printre moleculele de sânge, rapid, cu paşi puşi pe derulare accelerată.
Totuşi nu e aşa. E doar un cadru în care mă desfăşor uneori. E o senzaţie mai mult indusă, o stare artificială şi insuficientă.
Îmi vin bucăţi de fraze. Ceva ce aş spune sau aş folosi într-o poveste şi atât. Apoi totul se diluează. Acuarelele astea ce nu s-au învăţat să reziste la apă. Le blestem. Nu, de fapt le detest uneori. Nici asta. Îmi provoacă jenă uneori, ca un pantof ce te roade, încet dar sigur că-ţi va face rană. Aşa sunt şi acuarelele, ce până la urmă sunt goluri între neuronii mei, spaţii în mintea mea, porţiuni difuze, neînţelese, nedescifrate de un prim plan real.
Ce aiurea sună unele lucruri. Spre exemplu ce am zis înainte. Parcă pierd şirul. Oare fumul e prea des? Oare camera e prea strâmtă pentru aerisire?
De unde vreau să pornesc? E o linie de start imaginară pe care mi-a trasat-o undeva în trecut? E vreun finish spre care trebuie să ajung? Tu mi-ai zice că da. Al tău când a fost? Ştiu. A venit subit. Erai pregătit? Ce gânduri s-au derulat pe toate planurile firii şi creierului tău?! N-o să ştiu niciodată. Intuiesc... aceşti paşi către moarte, acel trup ce se vede pierdut pe zi ce trece. Cât de grea este aşteptarea unui moment, acela non-viu.
Mă rog. Fac ce fac şi amintesc de tine. Parcă n-ai mai vrea să pleci, parcă n-aş mai vrea să te las. Sau doar mă uit la tine, de undeva de departe, de la o distanţă ce până la urmă ne apropie mai mult ca niciodată. Sau aşa îmi place mie să cred.
Ce vroiam să zic despre calm? Că este aici. Că nu este adânc. Că îmi văd clipele din afară şi nu înăuntru, de parcă ar fi secunde trăite fără mine sau prin mine.
Ce vreau să spun? Păi mai nimic. Stau la un fum, un lapte cu cacao, o Tori pe fundal şi scriu, la o masă ce nu-i rotundă, între colţurile bine ştiute, cu tapetul ce va deveni cuvertură şi mă întreb în acelaşi timp ... nu ce vreau să fiu, nu că nopţile par singuratice câteodată, nu că bricheta îşi termină gazul, ci de ce natură e calmul ăsta, despre care mi s-a căşunat să rostesc.
Totuşi nu e aşa. E doar un cadru în care mă desfăşor uneori. E o senzaţie mai mult indusă, o stare artificială şi insuficientă.
Îmi vin bucăţi de fraze. Ceva ce aş spune sau aş folosi într-o poveste şi atât. Apoi totul se diluează. Acuarelele astea ce nu s-au învăţat să reziste la apă. Le blestem. Nu, de fapt le detest uneori. Nici asta. Îmi provoacă jenă uneori, ca un pantof ce te roade, încet dar sigur că-ţi va face rană. Aşa sunt şi acuarelele, ce până la urmă sunt goluri între neuronii mei, spaţii în mintea mea, porţiuni difuze, neînţelese, nedescifrate de un prim plan real.
Ce aiurea sună unele lucruri. Spre exemplu ce am zis înainte. Parcă pierd şirul. Oare fumul e prea des? Oare camera e prea strâmtă pentru aerisire?
De unde vreau să pornesc? E o linie de start imaginară pe care mi-a trasat-o undeva în trecut? E vreun finish spre care trebuie să ajung? Tu mi-ai zice că da. Al tău când a fost? Ştiu. A venit subit. Erai pregătit? Ce gânduri s-au derulat pe toate planurile firii şi creierului tău?! N-o să ştiu niciodată. Intuiesc... aceşti paşi către moarte, acel trup ce se vede pierdut pe zi ce trece. Cât de grea este aşteptarea unui moment, acela non-viu.
Mă rog. Fac ce fac şi amintesc de tine. Parcă n-ai mai vrea să pleci, parcă n-aş mai vrea să te las. Sau doar mă uit la tine, de undeva de departe, de la o distanţă ce până la urmă ne apropie mai mult ca niciodată. Sau aşa îmi place mie să cred.
Ce vroiam să zic despre calm? Că este aici. Că nu este adânc. Că îmi văd clipele din afară şi nu înăuntru, de parcă ar fi secunde trăite fără mine sau prin mine.
Ce vreau să spun? Păi mai nimic. Stau la un fum, un lapte cu cacao, o Tori pe fundal şi scriu, la o masă ce nu-i rotundă, între colţurile bine ştiute, cu tapetul ce va deveni cuvertură şi mă întreb în acelaşi timp ... nu ce vreau să fiu, nu că nopţile par singuratice câteodată, nu că bricheta îşi termină gazul, ci de ce natură e calmul ăsta, despre care mi s-a căşunat să rostesc.
No comments:
Post a Comment