Este

Exerciţiul cel mai dificil este să ai chef să inventezi. Îmi apare în noapte o dorinţă de a gândi spre lucrurile mărunte ce le pot însufleţi, cărora le pot da replici ca nişte pete de culoare. Pe de altă parte nu ştiu niciodată de ce capăt al aţei să apuc, în ce direcţie să derulez mosorul şi când să mă opresc. Oare să leg toate aceste idei într-o legătură ce-o voi numi decor specific, una ce mă va determina să ţin isonul şi să urmez traseul?
Haide s-o lăsăm baltă. Să lăsăm bălţile să respire, la fel şi nenumăratele specii din ele, invizibile ochiul liber. Îmi place ploaia pentru că îmi dă o percepţie clară a formelor: copaci, borduri, acoperişuri, umbrele, etc.
Tânjeală, amânarea e numele meu mic. Mi se zbănţuie în cap ceva, un film ce poate prinde contururi perfecte şi totuşi las noaptea să treacă nerostită, clipa să se prelingă pe geam, aerul să intre şi să iasă singur, ca şi cum nu ar avea vreun sens. Personajele deja mă detestă, pentru că le ţin încuiate în cutiuţe şi nu le scriu ce urmează să fie. Replicile mi se agaţă de mânecă, îmi intră pe o ureche, ies pe cealaltă într-un haos, talmeş-balmeş ce nu atinge lumina finită a înţelegerii.
Parcă n-aş vrea să pun ţigara în scrumieră, s-o condamn la izolare, la ardere în timp. Văpaia aceasta ne poate ucide pe amândouă. Pe mine dacă te folosesc, pe tine dacă te las să arzi. "Poate ne-ar prinde bine o mică pauză", îi spun în vreme ce exercit rutina fumatului. Asta este momentan. Poate va veni şi clipa când ne vom despărţi. Poate eu voi fi tot vie atunci.
-Ce naiba zic?
-Nu ştiu, dar stinge lampa când te culci.