- Şi dacă tu crezi că lumea mea nu e un balans continuu, atunci nu ştiu ce să-ţi mai zic.-
Eu şi când vorbesc, parcă nu sunt atentă. Parcă mintea îmi zboară în altă parte. Se cheamă deficit de concentrare sau dorinţă de evadare? Oare?
Mă fac pe mine să cred, de multe ori, că n-am ce scrie, că ideile sunt diluate, că s-au jucat cu mine de-a faţa-ascunselea. De fapt le descopăr la ore neobişnuite pentru a fi treaz. Atunci abundă, vin ca valurile să mă înece, dar stau în pat şi sunt pe cale să adorm şi creioanele sunt distanţate, foile la fel. Închid ochii şi somnul mă fură în cele din urmă. A doua zi sufăr de ceaţă.
Nu ştiu de ce oboseala fuge după mine. Am somn şi dorm destul de normal, ore îndestulătoare pentru o persoană. Totuşi nu reuşesc să zgudui pâcla din capul meu. E ca şi cum aş fuma prea mult în preajma neuronilor mei. Mă simt fragmentată de câteva săptămâni. Viaţa e destul de diferită, lucruri cotidiene s-au vărsat în ea. E bine. Parcă am o senzaţie de ceva nenumit. Poate numele ar da prea mare vedere. Poate gândul acesta implantat în mine trebuie să se schimbe radical. O smulgere din rădăcină a unei tendinţe sinistre de a-mi da foc la valiză, de a aluneca pe panta lui "nu" sau "dar dacă..."
În fond nu ştiu de ce am nevoie, ce am avut, ce am, ce vreau în continuare. Nu ştiu nici de ce abuzez de "nu ştiu".
N-are rost să mă balansez pe aceleaşi talere. Răstoarnă axa, citeşte printre rândurile altei poveşti. Ieşi dimineaţa şi nu spune nimic soarelui. Nici un cuvânt. Doar lasă lumina să nu fie bec, veioza să-şi uite abajurul. Fugi pentru ca muşchii să fie vii, carnea să tremure pe tine şi viaţa să adie părul. Stai totuşi pe pământ. Decolările bruşte schimbă presiunea şi urechile nu trebuie să ţiuie.
Eu şi când vorbesc, parcă nu sunt atentă. Parcă mintea îmi zboară în altă parte. Se cheamă deficit de concentrare sau dorinţă de evadare? Oare?
Mă fac pe mine să cred, de multe ori, că n-am ce scrie, că ideile sunt diluate, că s-au jucat cu mine de-a faţa-ascunselea. De fapt le descopăr la ore neobişnuite pentru a fi treaz. Atunci abundă, vin ca valurile să mă înece, dar stau în pat şi sunt pe cale să adorm şi creioanele sunt distanţate, foile la fel. Închid ochii şi somnul mă fură în cele din urmă. A doua zi sufăr de ceaţă.
Nu ştiu de ce oboseala fuge după mine. Am somn şi dorm destul de normal, ore îndestulătoare pentru o persoană. Totuşi nu reuşesc să zgudui pâcla din capul meu. E ca şi cum aş fuma prea mult în preajma neuronilor mei. Mă simt fragmentată de câteva săptămâni. Viaţa e destul de diferită, lucruri cotidiene s-au vărsat în ea. E bine. Parcă am o senzaţie de ceva nenumit. Poate numele ar da prea mare vedere. Poate gândul acesta implantat în mine trebuie să se schimbe radical. O smulgere din rădăcină a unei tendinţe sinistre de a-mi da foc la valiză, de a aluneca pe panta lui "nu" sau "dar dacă..."
În fond nu ştiu de ce am nevoie, ce am avut, ce am, ce vreau în continuare. Nu ştiu nici de ce abuzez de "nu ştiu".
N-are rost să mă balansez pe aceleaşi talere. Răstoarnă axa, citeşte printre rândurile altei poveşti. Ieşi dimineaţa şi nu spune nimic soarelui. Nici un cuvânt. Doar lasă lumina să nu fie bec, veioza să-şi uite abajurul. Fugi pentru ca muşchii să fie vii, carnea să tremure pe tine şi viaţa să adie părul. Stai totuşi pe pământ. Decolările bruşte schimbă presiunea şi urechile nu trebuie să ţiuie.
No comments:
Post a Comment