N-auzi? Zgomotul!? Uneori se crapă lumea în jurul tău şi tu parcă eşti de o surzenie totală. E ca şi cum ai sta în centrul unei populaţii vaste, mii, milioane de oameni şi deasupra ta se destramă tot, sub un sunet asurzitor, ce nu te afectează de niciun fel. Chipul ţi-e inexpresiv şi te-ai pierdut. Unde? Într-un loc în care gândurile curg în alte imagini, viaţa îşi schimbă paşii, lumina intră doar printre crăpăturile transperantelor.
N-am stare. Câteodată îmi piere până şi vlaga de a vorbi, de a scoate cel mai mic sunet, cea mai infimă silabă. Oamenii se uită la mine. Întrebările apar. Eu îmi târâi un răspuns.
Alteori zburd de viaţă şi cerul e redundant de senin, lumea e simplă până în ultimele ei laturi şi eu nu ştiu decât să râd, chiar şi degeaba.
Mă irită enervarea din mine. Momentele acelea în care mă supăr pe mine însămi că nu fac unele lucruri evidente şi accesibile. Acelea importante, fără de care n-aş putea respira. Scriu cuvinte ce se izbesc de garduri, mărăcini sau de tufele acelea de pe străzile din Floreasca. Universul meu de când eram mică. Era un ritm acolo. Era un alert cu sens. Parcă mă scufundam în ceva ce se numea eu. Totuşi, gândidu-mă la trecut, nu îl văd roz, nici verde, nici albastru, nici portocaliu. Sunt sigură că erau zile pline de rutină, dar aveam un sens al lumii în care trăiam. Acel sens mic, nu esenţial, ci îndeajuns să te facă să vrei să te trezeşti a doua zi.
Mă rog. Timpul curge printre clepsidre. Eu vroiam să povestesc despre carenţa de fier şi despre ce putem face ca s-o tratăm. Mâncăm cuie, piuliţe. Tratament susţinut timp de câteva săptămâni. Dar personajul n-a vrut să se arate. Sau nu l-am observat eu. În fine. Prea târziu pentru o privire înapoi, prea devreme pentru una înainte.
N-am stare. Câteodată îmi piere până şi vlaga de a vorbi, de a scoate cel mai mic sunet, cea mai infimă silabă. Oamenii se uită la mine. Întrebările apar. Eu îmi târâi un răspuns.
Alteori zburd de viaţă şi cerul e redundant de senin, lumea e simplă până în ultimele ei laturi şi eu nu ştiu decât să râd, chiar şi degeaba.
Mă irită enervarea din mine. Momentele acelea în care mă supăr pe mine însămi că nu fac unele lucruri evidente şi accesibile. Acelea importante, fără de care n-aş putea respira. Scriu cuvinte ce se izbesc de garduri, mărăcini sau de tufele acelea de pe străzile din Floreasca. Universul meu de când eram mică. Era un ritm acolo. Era un alert cu sens. Parcă mă scufundam în ceva ce se numea eu. Totuşi, gândidu-mă la trecut, nu îl văd roz, nici verde, nici albastru, nici portocaliu. Sunt sigură că erau zile pline de rutină, dar aveam un sens al lumii în care trăiam. Acel sens mic, nu esenţial, ci îndeajuns să te facă să vrei să te trezeşti a doua zi.
Mă rog. Timpul curge printre clepsidre. Eu vroiam să povestesc despre carenţa de fier şi despre ce putem face ca s-o tratăm. Mâncăm cuie, piuliţe. Tratament susţinut timp de câteva săptămâni. Dar personajul n-a vrut să se arate. Sau nu l-am observat eu. În fine. Prea târziu pentru o privire înapoi, prea devreme pentru una înainte.
No comments:
Post a Comment