Iar

Când ies pe uşă, lumea mea se schimbă. Se dărâmă pereţii, aerul începe să intre. Totuşi ies in poluări de ţevi de eşapament, aglomerari subite, direcţii debusolate. Circul pe trasee prestabilite şi nu uit să-mi îndrep privirea spre cer.
Văd că-mi place ploaia de Mai. E caldă, măruntă şi rapidă. Apoi vine lumina. Norii îşi pasează ştafeta ca într-o cursă.
Mi-au lipsit cuvintele şi imaginile pe care le văd în mintea mea. Poveştile începute, personajele ce aşteaptă o terminare.
Săptămâna ce tocmai se termină a fost aiurită. Am uitat că gândesc la ceva ce mi-a fost constantă în ultimele luni. Mi-au scăpat ideile printre degete şi n-au vrut să apară nici măcar în vis. M-am dus într-un univers foarte tânăr, energic, pus pe fapte. Nu ştiu cum de nouă, cei mai vechi, parcă ne-a scăpat practicul din mână. Am devenit mai lenţi şi mai calculaţi în paşi, mai planificaţi, mai reţinuţi. M-am simţit străină de un anume timp ce este prezentul, ce cred că o să fie viitorul. Azi am plecat. Nu a trebuit nici măcar să mă ridic de pe scaun ca să părăsesc încăperea. Primul lucru ce a venit peste mine a fost o eliberare. Nu ştiu dacă e o alegere corectă sau nu, ştiu doar că mă sufocam în ceva inutil mie.
Respir printre borduri, pubele şi puţine spaţii verzi. Trebuie să mă uit mai des la cer, atunci când părăsesc camera.