Merg

Eu am paşi luaţi aşa la rând, unul după altul. Şi atunci îmi zic că merg şi că trebuie să existe o direcţie. Aş vrea să-mi exersez echilibrul mergând cu ochii închişi. Un joc pe alocuri periculos, dar bun. Aş vrea atunci să ajung la o stare de lăsare totală a mea să fiu, de zburdălnicie a minţii şi a simţurilor. Când pierzi total controlul, cred că atunci ţi-l şi găseşti, dar la un alt nivel. Eşti altundeva, în altă parte, unde orice se poate duce care-încotro şi totuşi ai o coerenţă.
Ce punct e acum!? Ce rapid au venit evenimentele peste mine! E de necrezut cum se poate anula o parte din trecutul tău, aşa pur şi simplu, bătând din palme. Două luni trecute ce au fost o delăsare aiurea, o stare de nervi ascunşi în păturile lor, în tuburi de lehamite, de a nu dori nimic. Apoi vine un val, ce te aruncă pe pe o altă stâncă şi aici descoperi că prezentul e plin de posibilităţi şi că tu eşti în acţiuni noi, printre feţe necunoscute. Ai dimineţi în care îţi ceri minute în plus de somn, întoarceri istovite înapoi acasă, ţigări pe jumătate fumate alene. Te întrebi ce se întâmplă cu tine? Întrebarea asta nu mă părăseşte de fapt niciodată. Doar răspunsul se mai schimbă.
Dar e bine unde eşti acum, e un loc în care lumea e la fel şi altfel totodată. E un altceva cât de mic, e o schimbare de nuanţă, e pastelul din care nu se prelinge culoarea şi-n care forma se păstrează, momentan.