De ce se trage cu fum în noi? De parcă nu ne-ar fi de ajuns aerul rarefiat. De parcă n-am ştii că se încruntă mimicile şi se încreţesc frunţile. Să le apretăm?
Mă întreb unde am pus substanţa...a mea, a lucrurilor, a cuvintelor? S-a dosit după stâlpul ce se termină în bec. Sunt aprinse simetric, la distanţe specifice luminile oraşului... în seara asta, ca în fiecare altă seară. Noapte nu e albastră în Bucureşti. Se piteşte după gri, după înălţări de cutii, după puncte luminoase sau faruri de maşini. E zgomot, de urban. Îmi place întunericul mai mult decât lumina. Nu ştiu ce zic, aşa că ascultă printre rânduri. Lasă-mă să termin, că altfel îmi pierd speranţa.
Am sunete împinse spre timpane. Intră şi se contorsionează undeva, într-o pânză de fire de metal, dură, atinsă de inox, ca să nu-mi ruginească conexiunile dintre neuroni. Am aşezat la milimetru un castel de cărţi de joc. S-a prăbuşit trefla în inimă neagră, rombul în inimă roşie. Ce ştim acum, când pachetul nu e teanc de foi predispuse la aranjare? Cunoaştem mai mult ca ieri sau mai altfel? Cărţile cu imagini şi cifre. Castelul ce nu-şi mai seamănă. Roşul amestecat cu negru, se-nchide la culoare, ca sângele coagulat timpuriu.
N-am şir, dar ascultă-mă. Mă pierd printre rânduri, tu vii cu mine, cu tine, cu noi. Avem timp destul să petrecem, între pereţii ce nu-s la fel, ce nu s-au zugrăvit demult, căci vor să-şi păstreze aerul tapetat şi vechi. Familiare flori frunze şi tulpini. Această cameră ne ştie. Pe mine, ce o locuiesc, pe voi ce o vizitaţi. Musafirii mei n-au păstrat niciodată eticheta. Eticheta aparţine borcanului. Ce ar căuta ea într-o cameră? Poate vrea s-o înveţe despre politeţe. Pe noi despre cum să ne purtăm ţinuta. Ţinuta ne ţine, ne strânge de guler. Nu e bine s-o aduci cu tine aici. E vreme de poveste. Pereţii au auzit destule, dar tac mâlc, ca să nu le scape tâlcul.
Nu ştiu ce zic, dar lasă urechea deschisă sau poate doar crăpată ca de zi. Îmi place mai mult întunericul. Cerul de bloc nu e albastru. Auzi?
Mă întreb unde am pus substanţa...a mea, a lucrurilor, a cuvintelor? S-a dosit după stâlpul ce se termină în bec. Sunt aprinse simetric, la distanţe specifice luminile oraşului... în seara asta, ca în fiecare altă seară. Noapte nu e albastră în Bucureşti. Se piteşte după gri, după înălţări de cutii, după puncte luminoase sau faruri de maşini. E zgomot, de urban. Îmi place întunericul mai mult decât lumina. Nu ştiu ce zic, aşa că ascultă printre rânduri. Lasă-mă să termin, că altfel îmi pierd speranţa.
Am sunete împinse spre timpane. Intră şi se contorsionează undeva, într-o pânză de fire de metal, dură, atinsă de inox, ca să nu-mi ruginească conexiunile dintre neuroni. Am aşezat la milimetru un castel de cărţi de joc. S-a prăbuşit trefla în inimă neagră, rombul în inimă roşie. Ce ştim acum, când pachetul nu e teanc de foi predispuse la aranjare? Cunoaştem mai mult ca ieri sau mai altfel? Cărţile cu imagini şi cifre. Castelul ce nu-şi mai seamănă. Roşul amestecat cu negru, se-nchide la culoare, ca sângele coagulat timpuriu.
N-am şir, dar ascultă-mă. Mă pierd printre rânduri, tu vii cu mine, cu tine, cu noi. Avem timp destul să petrecem, între pereţii ce nu-s la fel, ce nu s-au zugrăvit demult, căci vor să-şi păstreze aerul tapetat şi vechi. Familiare flori frunze şi tulpini. Această cameră ne ştie. Pe mine, ce o locuiesc, pe voi ce o vizitaţi. Musafirii mei n-au păstrat niciodată eticheta. Eticheta aparţine borcanului. Ce ar căuta ea într-o cameră? Poate vrea s-o înveţe despre politeţe. Pe noi despre cum să ne purtăm ţinuta. Ţinuta ne ţine, ne strânge de guler. Nu e bine s-o aduci cu tine aici. E vreme de poveste. Pereţii au auzit destule, dar tac mâlc, ca să nu le scape tâlcul.
Nu ştiu ce zic, dar lasă urechea deschisă sau poate doar crăpată ca de zi. Îmi place mai mult întunericul. Cerul de bloc nu e albastru. Auzi?
No comments:
Post a Comment