Am

Am aceste nervuri lucide ce vin să tragă de mine, să-mi spună că lumea mea este vie. E o încercare de resuscitate ce-ar vrea să mă străbată încetul cu încetul. Trebuie să-mi aplic doze şoc de mine însămi, să-mi aud respiraţia ca pe o continuitate non-monotonă, să ştiu că fumul e deranjant într-atât încât să părăsesc camera.
Am trăit într-o împrăştiere şi numai eu am ştiut-o. Am ascuns inutil marginile canapelei şi arcurile sub greutatea mea. Ceva venea mereu să ne tragă în jos, să ne acorde un auz păcănit şi iritant, să violenteze urechile, să-ncercăneze ochii şi să smolească inima.
Bat secundar în eu. Nu ştiu de unde să pornesc şi unde să mă termin. Am pierdut timpul printre haine, mormane de aţe şi materiale, vrafuri de cărţi necitite, dezpachetări de cuvinte ce nu s-au făcut auzite şi nici scrise şi nu mai are sens să mă agăţ de 'îmi pare rău'. Vreau să mă dau jos din carusel. Am obosit de lumini difuze şi de sunete întretăiate. Vreau o schimbare de decor. O văruire completă, o deszidire sistematică.
Uneori văd că lumea vine puhoi spre mine şi eu n-am ce să-i arăt. Oameni ce urlă sau recită interogativ şi eu nu ştiu cum să-i potolesc, cum să-i manevrez spre înţelegere. Mă pitesc după un calm şi sângele se urcă de fapt la tâmple. Creierul e inundat aparte şi o tensiune enormă îmi provoacă implozie. Roşul meu se-mproaşcă interior şi mă cuprinde panica. Am încă ceva mililitri de şoc, pentru încă un intravenos şi-apoi îmi şoptesc să nu mai aştept aşteptarea lucrurilor.
În mintea mea acum e clar, doar că nu iese momentan la suprafaţă. Mai daţi-mi un mic răgaz pentru o poveste, căci ea va veni.