Doar

Nu, nu. Eu ştiu mai bine decât mine însămi că acest moment e tardiv, dar nici prea devreme. Eu vreau acest loc cu sens să revină. Să fac pasul şi apoi să mă uit în jos şi să văd că plutesc într-un aer de vară, undeva unde nisipul luceşte natural. Sau deasupra grâului aiurit de galben. Nu vreau să las clipele să fugă pe lângă mine. Ăsta e adevărul golaş. Totuşi mă uit la ele, le prind din cozile mele de ochi şi-apoi le las să dispară.
Eu încep să merg într-o altă direcţie. E sec punctul spre care mă îndrept. Cad şi plasa se destramă sub mine. Nu, nu. Câte cuvinte am despre mine, cât centru mă cred eu, pe atât este de fals. Căci niciodată n-am stat serios să mă întreb ce-mi doresc eu pentru mine. Se pare că m-am scurs într-o vâltoare monotonă. Se pare că zilele le-am lăsat să se scurgă secundar, fără a le simţi pe pielea nudă. Acest tremur de voce interioară mă însoţeşte permanent. Mereu a fost acolo şi a ascuns o frică de a fi.
Mă întreb dacă am lăsat vreodată ca jocurile să fie simple, ca dorinţele să existe, chiar şi atunci când aş fi ştiut că-şi vor frânge gâtul.
E nor în lumea mea şi se scurge praful ud pe geamuri. Se roteşte viaţa pe calendar, eu stau cu privirea fixă şi nu pot vedea dincolo de cifre.
Chiar aş vrea să ştiu mult mai puţin, pentru că atunci acela ar fi minim şi folositor. Nu caut unde trebuie. E piezişă perspectiva, e doar un plan ce se descompune în afara mea.