Când

Când imaginea e prea dură şi bordurile le sari, nu ştii ce iese din acel pas pe care-l faci. Am sperat să am ochii cu mine, să simt văzul maxim, dar unele zile curg invers şi sensul pe care-l ştii se zdruncină. Se adună formele în creierii mei. Se suprapun obiectele, dar nu sunt identice, nu-s aceleaşi. Dispare infuzia de ceaiuri în vinul ce-mi urcă sângele la cap, uneori în mod plăcut, alteori aiuristic şi plin de vorbe nejustificate, nepalpabile.
Parcă doresc mereu să-mi prind visele. Reuşesc să apuc picioarele lor, să generez o realitate ce se curbează cu timpul. Dacă am putea să ştim mereu ce avem, ce dorim, ce pierdem, ce dobândim .... acesta ar fi un clar de lupă, un cadru ce trebuie amprentat în noi înşine.
Nu cred că păcatul cel mai mare e a minţi, ci a omite, evenimente, fapte, moduri din tine de a fi, de a percepe, de a fi sigur, clipe pline, net concepute, zaţul.
Am urcarea în mine, dar o omit prin popasuri, prin secunde ce se lungesc în minute, ore, zile, ani.
Ce să diluăm noi, când vopsele nu ne redau? Suntem fetele umplute de nuanţe, ca baghetele cu ciocolată, cu înveliş spiralat. Câteodată nu ştim ce să zicem, aşa că vorbim toate deodată. Înţelegerea e nepricepută, sensul alambicat.
Când totul se complică şi se simplifică, intermitent, nu concomitent, atunci să ştii că orizontul e linie şi curcubeul e jumătate de cerc.