100

Ce să ştiu eu, după atâta timp? Că lumea o văd ca printr-o sticlă, ce-şi schimbă culoarea şi grosimea. Un vitraliu, un geam afumat, ca ciobul protectiv ochilor în faţa unei eclipse. Ca printr-o lupă sau, alteori binoclu ce-l ţin invers. Depărtarea în care creez pe fundal o linie de orizont, ca sârma unui acrobat dibaci.
Se izbeşte plin de sete şi violenţă cuvântul. Am tot amânat postul acesta, timp în care am ratat trei alte posturi. Idei şi semne, nu de carte, nu cicatrici, nu hieroglife, nu dungi vălurite. E sens umplut, ca un ardei ce-şi aşteaptă varza cu morcov şi usturoi. La căpătul procesului iese o murătură extraordinară.
Una dintre noi şi-a pierdut claritatea, veţi spune. Poate că aşa şi este.
Eu mă gândeam la un secol ce, sper eu, am reuşit să-l comprim în 100 de posturi, cu idei, imagini, sunete, poveşti, prostii ale plictiselii, veselii ale unor zile ce s-au vrut ele însele senine. Alegerile mele poate n-au fost mereu inspirate. Poate trebuia să dau lumii mai puţin, poate alţii vroiau mai mult. Eu, una, cu siguranţă doresc cantităţi uriaşe, calităţi montane şi urcuşuri către acestea anevoioase, motivante, obositoare. Orice e posibil. Trebuie doar să vrei. Partea mai dificilă este să ştii ceea ce vrei. Căutarea are ochi multiplii, ca ai muştelor. Vederi ample, păienjeni istoviţi, retraşi în colţuri de pagină.
Nu ştiu cum de se ajunge mereu în acel punct, în care am senzaţia că repetia non est matter studiorum, ci o enervantă roată ce scârţâie, ce-mi alterează crescător timpanele, ce-mi bruiază firea şi-mi diluează ideea, ca o culoare în paharul cu apă.
Am fum şi aer şi ceaţă. E blogul unor amintiri, trăiri, nervi. E acel eu, ce nu-l mai ascund de lume. E acea parte ce totuşi rămâne intimă, pe care doar v-aş şopti-o.
Mila 100. Îmi trag sufletul la o bornă, îmi simt picioarele umplute de plumb, dar ridicarea va veni, pentru că viaţa nu-şi ştie limitele.