Nu-mi e clar nimic, pentru că orele sunt multe, trecute de miezul de noapte, ce nu e acel miez de nucă, acel sâmbure de adevăr. Aud timpanul zvâcnind, luna e ascunsă după transperante şi aerul în cantităţi egale cu fumul. Ies dintr-un loc, intru în altul. E aici un teritoriu ce se ştie el însuşi atât de bine, ca pe un buzunar lateral, al unui pantalon ce vrea să odihnească o mână. Se izbesc cuvinte, ca atunci când te joci cu mingea într-un perete. O plesneşti şi te aştepţi să auzi cursiv sunetele de POC. E enervant la un moment dat, dar nu te poţi opri, pentru că ţi-ai găsit un ritm şi o obişnuinţă, în fond o dependenţă.
Asta da. Dependenţa. Al naibii drog, ce se strecoară în tine, plin de mâzgă şi de simţiri necurate şi scurte, dar după care tânjeşti mereu, ca un apucat.
Eu mă simt destul de bine şi suprafaţa mea stă calmă, ca o barcă ce pluteşte pe lac lipsit de vânt. Am discuţii ce-mi crează o vagă stare de normalitate, un vag sentiment că ăştia suntem noi, oamenii ce trăim şi vorbim, mâncăm, dormim, păşim grăbit, saltăm tenişii în zilele cu soare şi nopţile cu stele. E primăvară şi totul începe să învie în afară. E natura căreia i se cam sufocă clorofila în anturaj gri, în ciment cu forme. Eu am senzaţia că trăiesc puţin. Că am o viaţă normală, ca toţi alţii. Am cuvinte cu mine, glume scoase din joben, fel de fel de conversaţii despre cum ar trebui să fie lucrurile şi ce ar trebui să fac eu şi întrebări despre cine sunt eu. Sincer, în ultimul timp, n-aş putea spune exact. Fiecare vede ce vrea. Cei mai mulţi îmi acordă o imagine plăcută, jovială în zilele mele bune, zâmbăreaţă, destul de atrăgătoare, inteligentă, sfătuitoare, cu opinii. Dincolo de asta, am un fundal. Cel pe care trebuie să-l aflaţi de aici, unii dintre voi. Acela ce nu vede lumină, acela ce stă şi simte că a murit ieri şi azi şi mâine, ce nu are distanţa necesară de a-şi pătrunde propriul viitor, ce se îngrijorează asupra sănătăţii mentale şi puterii de a păstra o imagine umană, acela ce nu mai are energie nici măcar să urle şi, nu în ultimul rând, acela căruia nu-i prea pasă de acest un, să, când, cum, el, eu, tu...
Asta da. Dependenţa. Al naibii drog, ce se strecoară în tine, plin de mâzgă şi de simţiri necurate şi scurte, dar după care tânjeşti mereu, ca un apucat.
Eu mă simt destul de bine şi suprafaţa mea stă calmă, ca o barcă ce pluteşte pe lac lipsit de vânt. Am discuţii ce-mi crează o vagă stare de normalitate, un vag sentiment că ăştia suntem noi, oamenii ce trăim şi vorbim, mâncăm, dormim, păşim grăbit, saltăm tenişii în zilele cu soare şi nopţile cu stele. E primăvară şi totul începe să învie în afară. E natura căreia i se cam sufocă clorofila în anturaj gri, în ciment cu forme. Eu am senzaţia că trăiesc puţin. Că am o viaţă normală, ca toţi alţii. Am cuvinte cu mine, glume scoase din joben, fel de fel de conversaţii despre cum ar trebui să fie lucrurile şi ce ar trebui să fac eu şi întrebări despre cine sunt eu. Sincer, în ultimul timp, n-aş putea spune exact. Fiecare vede ce vrea. Cei mai mulţi îmi acordă o imagine plăcută, jovială în zilele mele bune, zâmbăreaţă, destul de atrăgătoare, inteligentă, sfătuitoare, cu opinii. Dincolo de asta, am un fundal. Cel pe care trebuie să-l aflaţi de aici, unii dintre voi. Acela ce nu vede lumină, acela ce stă şi simte că a murit ieri şi azi şi mâine, ce nu are distanţa necesară de a-şi pătrunde propriul viitor, ce se îngrijorează asupra sănătăţii mentale şi puterii de a păstra o imagine umană, acela ce nu mai are energie nici măcar să urle şi, nu în ultimul rând, acela căruia nu-i prea pasă de acest un, să, când, cum, el, eu, tu...
No comments:
Post a Comment