Spre

O singură picătură de apă şi e de ajuns. Pot privi o cădere liberă, o aterizare ce duce la un cerc. E o împrăştiere controlată. Deşi uneori căderile picăturilor de apă sunt neuniforme. Ele pot crea aceste schiţe ale unor obiecte lichide. Un univers ce are noutate doar prin formă şi cantitate, nu şi prin compoziţie.
Când simt că păşesc în altă direcţie îmi zic că e bine. Mă face să cred că e ceva altfel. În mine există un prim impuls de ezitare de scepticism, pe care de multe ori nu-l inhib. Încă am impresia că mintea e un instrument vital convingerii. Mereu ceea ce ştim să ne şoptim, spunem, urlăm are atâta greutate în noi. Putem stârni cutremure la orice pas.
Sunt omul perseverenţei latente. Ascund pe sub veşminte stări ce cântăresc kilograme, ce au feţe urâte. Măştile întotdeauna le-am dorit vesele. N-am reuşit tot timpul. E o schemă ce trebuie revizuită.
Eu am sufletul unui om plin de speranţă şi de frumos. Eu am un ideal, poate chiar mai multe. Am o lume în care văd numai lumină şi cer şi nori vătuiţi şi curcubee încrucişate, paralele, oblice. Acest miez îl ştiu sensibil, abundent, compact, indestructibil. Gândul meu ascunde această viaţă miezoasă, vine ca o coajă de nucă chircită, dură, cu formă neagră ce aminteşte de monştrii copilăriei. Captivă în propia minte, ce ştie să toarne tot ce e mai rău în faţa ochilor mei, reţinută la primele impulsuri, am învăţat un control şi o minciună ce se poate numi şi ascundere. Câteodată merg printre oameni şi mă simt invizibilă. Alteori mă întorc în acel loc debordant şi simt că sunt ceea ce vreau şi că pot orice.
E doar o picătură de apă. E de ajuns. E multitudine de forme. Să vrei să asculţi. E totul.