Zid

Eram eu atunci, eram cea mică ce a inventat o lume mică. Aşa trăiam eu în miniaturi, unde poveştile se combinau, personajele aveau mereu ceva ce mie îmi lipsea sau credeam că îmi lipseşte. Şi respiram eu aici, în această vegetaţie, univers minuscul, basme, filme, fragmente amestecate cu zăpadă, nisip, crengi, scoici. Era lumea secretă a oglinzii. Erau reflecţii necunoscute, trăsături machiate, fardări pline de culori şi bomboane gumate. Eu n-am avut niciodată realul în acelaşi plan cu prietenul său opus. Eu am tras cu rigla o linie între cele două, pentru că doream un refugiu. Atunci fără să ştiu, am creat un zid, ce a început să se înalţe odată cu mine. Schimbarea staturii e cât se poate de normală atunci când creşti. Şi aşa am crescut împreună eu şi zidul meu. El cu mici eroziuni ale timpului la cărămizile din temelie, eu cu zgârieturi şi julituri de la căderile copilăreşti. Stăm împreună şi acum cu semnele noastre şi râdem de întâmplările ce le-au provocat. Apoi ne plângem de milă, pentru că nu ştim să trăim, deşi vrem. Peretele meu acoperit şi cu iederă pe alocuri, cu mici vietăţi ce şi-au găsit un culcuş. Insecte fanteziste sau adevărate, cu respiraţii ritmice şi vii. Cele ce şi-au făcut o familie în aceste crăpături, ce au hrănit alte insecte, ce nu au rupt lanţul vieţii.
Iarna, când albul se gândea să-mi sufoce ocazional plămânii şi să-mi încreţească perna, zidul meu mă alina şi mă ascundea în spatele lui forţos. Îmi şoptea la ureche binele acelei lumi, îmi arăta calea spre visare. Cândva când lucidul se îngâna cu adormirea cred că i-am mulţumit şi eu şi i-am cerut să nu mă părăsească.
E bine să ai zid, dar să nu-l laşi să crească odată cu tine. Trebuie să îi tai de la rădăcina dorinţa de înălţare. Trebuie să-l domini şi să-l transformi într-un gărduleţ ce-ţi ajunge doar până la genunchi, ca să te poţi folosi de el, doar atunci când stai întins şi dormi.

Bjork - Play Dead