Hai că începutul sună la fel de bine ca şi mijlocul ca şi încheierea. Se vrea a fi cică un post, doar aşa pentru că s-a îndrăgit el atât de mult şi a dorit să fie. Nu că aş avea prea multe cuvinte dansate în creieri în ultima vreme.
Nu ştiu ce s-a vrut să fie blogul ăsta, că nu mi se pare că intră în vreo categorie anume. Uneori o dau cu susţinerea, alteori cu idealul, mai şi ceva proza pe ici pe colo, mai un fel de jurnal cosmetizat. Mă rog. Fiecare înţelege ce vrea şi ce poate.
Momentan e ceea ce este. Ce-mi vine în primă instanţă, bun, rău, idiot, trist, vesel. Sunt într-un 'nu contează' abrupt ce cred că mi-a sfredelit deja jumătate de craniu, doar că n-am oglinzi speciale ca să mă văd. În schimb am dat-o în panta viselor mai cu sens. Mi-am recăpătat teritoriul. Cred că trebuie să te gândeşti tot felul de tâmpenii şi să fi într-o stare apatică profundă ca lucrurile să devină mai interesante în altă parte. Ideea asta a alternanţei nu vrea să mă părăsească. Când citesc nu scriu, când scriu nu citesc, când gândesc nu visez şi tot aşa. Oricum, ceva trebuie să aibă sens mereu. Nu se poate să pierdem asta, pentru că altfel ar însemna să aruncăm ancorele şi să spargem busola. Instabilitatea nu e de dorit. De ce? Nu ştiu. Uneori cred că e bine câte o aruncare în gol, pentru a recăpăta un alt fel de echilibru şi pentru a renuanţa gravitaţia.
Eu ştiu cum e cu energia asta. E aproape pe zero. Am bateriile în "stare tragică", vorba lui Demetri Martin, adică moarte. Mie mi se par oarecum haioase stările astea de zombie şi în acelaşi timp ciudate. Nu pricep prea bine funcţionalitatea perfectă a organismului combinată cu un flat line al minţii.
Pe de altă parte, energia mea se consumă aiurea în prostii nervoase, ce se ascund în cameră. Câteodată îmi dau şi eu seama de punctul acela total lame în care ajung. Mă văd pe mine acolo şi zic 'Uite ce fetiţă tâmpiţica. Cum naiba aş putea s-o smulg din punctul în care e? E aşa îndărătnică şi pornită să stea în locul acela neaerisit, care-i îmbâcseşte creierii, îi afumă viaţa. Şi pentru ce? Pentru nimic'. În fine.
Acestea fiind zise nu e de rău, nu e de bine, e de este. Pam. Pam.
Nu ştiu ce s-a vrut să fie blogul ăsta, că nu mi se pare că intră în vreo categorie anume. Uneori o dau cu susţinerea, alteori cu idealul, mai şi ceva proza pe ici pe colo, mai un fel de jurnal cosmetizat. Mă rog. Fiecare înţelege ce vrea şi ce poate.
Momentan e ceea ce este. Ce-mi vine în primă instanţă, bun, rău, idiot, trist, vesel. Sunt într-un 'nu contează' abrupt ce cred că mi-a sfredelit deja jumătate de craniu, doar că n-am oglinzi speciale ca să mă văd. În schimb am dat-o în panta viselor mai cu sens. Mi-am recăpătat teritoriul. Cred că trebuie să te gândeşti tot felul de tâmpenii şi să fi într-o stare apatică profundă ca lucrurile să devină mai interesante în altă parte. Ideea asta a alternanţei nu vrea să mă părăsească. Când citesc nu scriu, când scriu nu citesc, când gândesc nu visez şi tot aşa. Oricum, ceva trebuie să aibă sens mereu. Nu se poate să pierdem asta, pentru că altfel ar însemna să aruncăm ancorele şi să spargem busola. Instabilitatea nu e de dorit. De ce? Nu ştiu. Uneori cred că e bine câte o aruncare în gol, pentru a recăpăta un alt fel de echilibru şi pentru a renuanţa gravitaţia.
Eu ştiu cum e cu energia asta. E aproape pe zero. Am bateriile în "stare tragică", vorba lui Demetri Martin, adică moarte. Mie mi se par oarecum haioase stările astea de zombie şi în acelaşi timp ciudate. Nu pricep prea bine funcţionalitatea perfectă a organismului combinată cu un flat line al minţii.
Pe de altă parte, energia mea se consumă aiurea în prostii nervoase, ce se ascund în cameră. Câteodată îmi dau şi eu seama de punctul acela total lame în care ajung. Mă văd pe mine acolo şi zic 'Uite ce fetiţă tâmpiţica. Cum naiba aş putea s-o smulg din punctul în care e? E aşa îndărătnică şi pornită să stea în locul acela neaerisit, care-i îmbâcseşte creierii, îi afumă viaţa. Şi pentru ce? Pentru nimic'. În fine.
Acestea fiind zise nu e de rău, nu e de bine, e de este. Pam. Pam.
No comments:
Post a Comment