N-am gust de atâta fum. Nu ştiu să pătrund dincolo de noapte. Tu dacă mă vezi mă întreb la cine te uiţi. Eu dacă te privesc mă întreb de ce o fac. Şi uite aşa ne întrebăm cu toţii ca nişte prostuţi, ca nişte neştiutori ce nu pot renunţa la organele de simţ.
N-am uitat de tine. Ai apărut aşa des zilele astea. Într-un fel vreau să scap, în altul vreau să rămân, căci îmi eşti atât de drag. E obsesia prea adâncă poate sau poate a fost luna prea plină. Nu ştiu ce se întâmplă. Mi s-au luat atâtea covoare de sub picioare şi eu am rămas verticală şi am reuşit să asamblez imaginile şi ale cercului luminos şi ale apei învolburate şi ale norului ce se joacă pufos pe senin.
Uneori e aşa de abrup albastrul şi-mi place pentru că mă face să simt. Mă face să ştiu clipa în care apari tu.
M-am ascuns atât de mult printre cotloanele acestei încăperi, că uneori cred că sunt întipărită complet aici, în pereţi, în lampă, în mobilă. Ceva rămâne, ceva trebuie să rămână.
Încă mai aud vagi scârţâieli halucinante, ce nu-mi mai lasă senzaţia că eşti aici. Luciditatea lui 'nu eşti' i-a luat locul.
Alteori aş vrea doar un zâmbet. Cred că mi-ar fi suficient. Pe urmă mă răzgândesc şi doresc şi o întindere de mână, o mângâiere, o îmbrăţişare. Sunt lacomă ştiu. Mereu am fost. Niciodată nu ştiu când trebuie să mă opresc. Trec pragurile, deşi le văd cu atâta bruscheţe în faţa mea.
Coloane îmi vin în minte şi nu ştiu unde să le localizez. Cred că era hotelul acela de mare, intrarea era plină de coloane. Ce zile au fost atunci. Nu ştiam că e fericire, luam totul de-a gata. Tot ce am primit am luat de gata şi am primit mai mult decât mi s-ar fi cuvenit poate ... poate nu ... poate acesta era cursul normal al lucrurilor.
Nu ştiu cât am înţeles unul din celălalt. Nu cred că am fost străini, nu cred că am fost complet ştiuţi, nu cred că mai contează până la urmă.
Nu mă pot opri acum. Am ajuns prea departe în acest nicăieri şi oriunde. E cale lungă până la mine, e drum ocolit până la tine, undeva la jumătate ne vom întâlni, spre a-mi primi îmbrăţişarea şi o urare de 'la mulţi ani'.
N-am uitat de tine. Ai apărut aşa des zilele astea. Într-un fel vreau să scap, în altul vreau să rămân, căci îmi eşti atât de drag. E obsesia prea adâncă poate sau poate a fost luna prea plină. Nu ştiu ce se întâmplă. Mi s-au luat atâtea covoare de sub picioare şi eu am rămas verticală şi am reuşit să asamblez imaginile şi ale cercului luminos şi ale apei învolburate şi ale norului ce se joacă pufos pe senin.
Uneori e aşa de abrup albastrul şi-mi place pentru că mă face să simt. Mă face să ştiu clipa în care apari tu.
M-am ascuns atât de mult printre cotloanele acestei încăperi, că uneori cred că sunt întipărită complet aici, în pereţi, în lampă, în mobilă. Ceva rămâne, ceva trebuie să rămână.
Încă mai aud vagi scârţâieli halucinante, ce nu-mi mai lasă senzaţia că eşti aici. Luciditatea lui 'nu eşti' i-a luat locul.
Alteori aş vrea doar un zâmbet. Cred că mi-ar fi suficient. Pe urmă mă răzgândesc şi doresc şi o întindere de mână, o mângâiere, o îmbrăţişare. Sunt lacomă ştiu. Mereu am fost. Niciodată nu ştiu când trebuie să mă opresc. Trec pragurile, deşi le văd cu atâta bruscheţe în faţa mea.
Coloane îmi vin în minte şi nu ştiu unde să le localizez. Cred că era hotelul acela de mare, intrarea era plină de coloane. Ce zile au fost atunci. Nu ştiam că e fericire, luam totul de-a gata. Tot ce am primit am luat de gata şi am primit mai mult decât mi s-ar fi cuvenit poate ... poate nu ... poate acesta era cursul normal al lucrurilor.
Nu ştiu cât am înţeles unul din celălalt. Nu cred că am fost străini, nu cred că am fost complet ştiuţi, nu cred că mai contează până la urmă.
Nu mă pot opri acum. Am ajuns prea departe în acest nicăieri şi oriunde. E cale lungă până la mine, e drum ocolit până la tine, undeva la jumătate ne vom întâlni, spre a-mi primi îmbrăţişarea şi o urare de 'la mulţi ani'.
Tori Amos - Me and you
2 comments:
îmi place ceața, e misterioasă :)
da si mie imi place din acelasi motiv:)
Post a Comment