Şi când te gândeşti că începusem cu un subiect. Cum se poate de la asta să ajungi la aproape nimic. Simt o nevoie nebună să mănânc îngheţată de cacao în momentul acesta. Hi, hi.
Gata. Întorcând fila, descopăr altceva. Invadez un teritoriu nou, pur experimental. Exersez non-sensul care şi el este construit cu un sens. Culmea cum până şi în clipele în care crezi că sensul te părăseşte, el se dovedeşte a fi acolo, doar uşor voalat de încărcături ondulate(idei).
Cred că este o necesitate de justificare. De aici apare sensul. E acea nevoie de a interpreta, de a găsi un motiv, de a gândi în parametrii precum cauză şi efect.
Au fost perioade în mine când nu găseam sensul. Evenimentele au uneori tendinţa de a da buzna, fără a bate la uşă în prealabil. Proaste maniere, cred eu, au evenimentele astea. Mă rog. Când mi se întâmplă aşa ceva, mă pierd pe mine însămi, într-o mare măsură. E identic cu izbirea de un geam pe care nu-l vezi. Este un impact ilogic atât în aparenţă cât şi în esenţă. Aşadar, ştiu de ce mi se întâmplă această blocare, această pierdere. Deoarece izbitura produce un şoc creierului. Şi atunci lucrurile mi se par fără sens. În viaţa mea au existat două asemenea şocuri, după care mi-am revenit cu greu. Rănile se vindecă, dar cicatricile rămân. Sunt genul de cicatrici pe care dacă vrei să le vezi trebuie să sondezi în profuzime. Mi se întâmplă uneori ca nici eu să nu le percep, doar să le ştiu că sunt acolo. Realitatea şi alte evenimente ale ei le înceţoşează.
Altă filă. Sunt atâtea aspecte ale persoanei mele cu care sunt extrem de familiară. Sunt tot atâtea aspecte pe care am senzaţia că nu le cunosc deloc. Nu ştiu dacă să mă etichetez ca fiind o fiinţă complexă. Mă gândesc pe mine însămi, în termeni de "eu" şi nu "altcineva". E un traseu lung. Acela de a te vedea pe tine însăţi clar, fără a avea dorinţa de a fi altcineva sau a te percepe ca fiind altcineva (eventual ceea ce văd ceilalţi). În ideea asta îmi amintesc de povestea nebunică a lui Pirandello, în care tipul avea probleme în a se vedea clar pe el însuşi. Era mereu distras de reflecţii ale sale, în ceilalţi, în oglindă, etc. A cam luat-o razna în cele din urmă. Heh.
Fila a treia. Îmi place jocul. Genul acela de joc ce e localizat in imaginar. Acel loc în care n-ai graniţe decât dacă vrei să le vezi şi să te împiedici în ele. Treceri bruşte sau line, naturaleţe, spontan, o paletă variată de culori. 'Teritoriul zglobiului' îi spun eu. O lume în care plutesc, în care pot fi oricine şi orice. E un sentiment superb de high . Uneori mi-e dificil să reintru în realitate şi rămân mereu cu un gust un pic nostalgic.
Doar de trei file a avut răbdare stiloul în seara asta. But I'll be back. Stay tunned :))
Gata. Întorcând fila, descopăr altceva. Invadez un teritoriu nou, pur experimental. Exersez non-sensul care şi el este construit cu un sens. Culmea cum până şi în clipele în care crezi că sensul te părăseşte, el se dovedeşte a fi acolo, doar uşor voalat de încărcături ondulate(idei).
Cred că este o necesitate de justificare. De aici apare sensul. E acea nevoie de a interpreta, de a găsi un motiv, de a gândi în parametrii precum cauză şi efect.
Au fost perioade în mine când nu găseam sensul. Evenimentele au uneori tendinţa de a da buzna, fără a bate la uşă în prealabil. Proaste maniere, cred eu, au evenimentele astea. Mă rog. Când mi se întâmplă aşa ceva, mă pierd pe mine însămi, într-o mare măsură. E identic cu izbirea de un geam pe care nu-l vezi. Este un impact ilogic atât în aparenţă cât şi în esenţă. Aşadar, ştiu de ce mi se întâmplă această blocare, această pierdere. Deoarece izbitura produce un şoc creierului. Şi atunci lucrurile mi se par fără sens. În viaţa mea au existat două asemenea şocuri, după care mi-am revenit cu greu. Rănile se vindecă, dar cicatricile rămân. Sunt genul de cicatrici pe care dacă vrei să le vezi trebuie să sondezi în profuzime. Mi se întâmplă uneori ca nici eu să nu le percep, doar să le ştiu că sunt acolo. Realitatea şi alte evenimente ale ei le înceţoşează.
Altă filă. Sunt atâtea aspecte ale persoanei mele cu care sunt extrem de familiară. Sunt tot atâtea aspecte pe care am senzaţia că nu le cunosc deloc. Nu ştiu dacă să mă etichetez ca fiind o fiinţă complexă. Mă gândesc pe mine însămi, în termeni de "eu" şi nu "altcineva". E un traseu lung. Acela de a te vedea pe tine însăţi clar, fără a avea dorinţa de a fi altcineva sau a te percepe ca fiind altcineva (eventual ceea ce văd ceilalţi). În ideea asta îmi amintesc de povestea nebunică a lui Pirandello, în care tipul avea probleme în a se vedea clar pe el însuşi. Era mereu distras de reflecţii ale sale, în ceilalţi, în oglindă, etc. A cam luat-o razna în cele din urmă. Heh.
Fila a treia. Îmi place jocul. Genul acela de joc ce e localizat in imaginar. Acel loc în care n-ai graniţe decât dacă vrei să le vezi şi să te împiedici în ele. Treceri bruşte sau line, naturaleţe, spontan, o paletă variată de culori. 'Teritoriul zglobiului' îi spun eu. O lume în care plutesc, în care pot fi oricine şi orice. E un sentiment superb de high . Uneori mi-e dificil să reintru în realitate şi rămân mereu cu un gust un pic nostalgic.
Doar de trei file a avut răbdare stiloul în seara asta. But I'll be back. Stay tunned :))
No comments:
Post a Comment