'-Salut? Ce faci tu?
-Bine.
-Nu, am întrebat ce faci tu?
-Bine, m-ai prins. Fac binişor, mai mult fac rău.'
Şi uite de aici se dezvoltă o discuţie ce m-a luat prin surprindere, deoarece între mine şi interlocutorul meu nu mai avuseseră loc genul acesta de discuţii. Mulţumesc pentru talk senior P. Sper să fi recâştigat un prieten la faza asta.
Schimbare de idei. De la un post citit de curând am ajuns să regândesc subiectul iubire. E o poveste mai lungă în postul acela, cu bune şi cu rele, cu ce a fost şi cu ce este, cu speranţe şi vise din care te trezeşti subit, ca şi cum ai fi căzut din pat. My friend n-am ce să-ţi mai spun sau ce alte sfaturi să-ţi dau. Am doar hope-ul că mâine vine o nouă zi.
Oamenii sunt ciudaţi. Nu ştiu dacă o să reuşesc să înţeleg vreodată pe de-a întregul această rasă şi tendinţele ei. Cred că ceea ce mă intrigă cel mai mult e imprevizibilitatea. A naibii dubioşenie, acum crezi că eşti la un început, la momentul acela în care se leagă ceva, ca pe urmă brusc să nu ţi se mai dea nici un semn de viaţă. Nu-i nimic, we move on şi gata. De fapt, nu-mi plac lucrurile care se termină fără explicaţii, deşi şi eu am făcut asta la rândul meu, m-am ridicat de la masă şi am plecat, fără nici măcar un 'pa'. E un semn de proastă creştere probabil. La mine a venit din dorinţa de a evita să zic ceva ce-ar putea deranja. Sunt omul care intră cu rucsacul într-un raion de ciobăraie ( farfurii, pahare, căni, lămpi cu abajururi de sticlă, etc.) şi nu se uită pe unde merge. Aşa că am tendinţa de a tăcea tocmai în acele clipe când mi se cer explicaţii.
Am avut parte de despărţiri gen plasturi dezlipiţi brutal, de cele gen picătura ce umple paharul, de altele gen disparut ca măgarul în ceaţă sau de unele oarecum amiabile. Mai mereu mi se întâmplă să nu ştiu să reacţionez la o reîntâlnire. E ceva ce mă stânjeneşte, ca o rană ce se vindecă, a cărei coajă încă n-a căzut. Doamne, ce comparaţie oribilă. Beah. Anyway am parte de discuţia aia stereotipă cu "ce mai faci? uite bine. tu? ah, bine. job, şcoală, servici, mai nimic, bla, bla." Pe fundal mi se desfăşoară în minte flash-uri din ceea ce a fost, îmbrăţişări, atingeri, glume, râsete, etc. Trag o linie dincolo de toate astea şi îmi zic cam de fiecare dată, da, a fost decizia bună.
Toţi suntem un 'ex', un 'este', un 'va fi'. Ne jucăm rolurile, testăm apele şi de fiecare sperăm să fie the one and only. Nu ne place să fim singuri. Singurătatea doare, te muşcă de fund, izolarea te face să petreci prea mult timp cu tine însăţi sau însuţi, te face să descoperi întrebări nebănuite care dau naştere unui lanţ nesfârşit, unui cerc vicios. Un laţ se pune în jurul gâtului şi vezi cum se strânge şi ajungi să urli în sinea ta "no more", vreau lume, vreau atingere, vreau suflet, lasă-mă să mă aproprii de tine. Da, sunt un om singur, poate de prea mult timp. De când mă ştiu am fugit după iubire şi când a venit lângă mine, să mă inunde, să mă îmbrăţişeze, m-am ridicat, în cele din urmă, de pe scaun şi am ieşit din cameră.
De ce fac unele lucruri? Încă nu-mi este foarte clar. Trebuie să mă specializez într-un foraj mai la adâncime, trebuie şi vreau să mă uit la unele aspecte, să le recunosc, să mă ştiu pe mine acolo, să le iau cu mine şi să merg mai departe.
Începe să mi se rupă filmul ideilor. Oboseala şi somnul îşi cer drepturile. Aşa că cedez, până mâine. Închei cu un ultim gând pe care l-am auzit de curând la o rudă, ce acum e pe drum spre o altă ţară mai europeană, o replică adresată la modul cel mai sincer fiului său, "Să fii iubit".
-Bine.
-Nu, am întrebat ce faci tu?
-Bine, m-ai prins. Fac binişor, mai mult fac rău.'
Şi uite de aici se dezvoltă o discuţie ce m-a luat prin surprindere, deoarece între mine şi interlocutorul meu nu mai avuseseră loc genul acesta de discuţii. Mulţumesc pentru talk senior P. Sper să fi recâştigat un prieten la faza asta.
Schimbare de idei. De la un post citit de curând am ajuns să regândesc subiectul iubire. E o poveste mai lungă în postul acela, cu bune şi cu rele, cu ce a fost şi cu ce este, cu speranţe şi vise din care te trezeşti subit, ca şi cum ai fi căzut din pat. My friend n-am ce să-ţi mai spun sau ce alte sfaturi să-ţi dau. Am doar hope-ul că mâine vine o nouă zi.
Oamenii sunt ciudaţi. Nu ştiu dacă o să reuşesc să înţeleg vreodată pe de-a întregul această rasă şi tendinţele ei. Cred că ceea ce mă intrigă cel mai mult e imprevizibilitatea. A naibii dubioşenie, acum crezi că eşti la un început, la momentul acela în care se leagă ceva, ca pe urmă brusc să nu ţi se mai dea nici un semn de viaţă. Nu-i nimic, we move on şi gata. De fapt, nu-mi plac lucrurile care se termină fără explicaţii, deşi şi eu am făcut asta la rândul meu, m-am ridicat de la masă şi am plecat, fără nici măcar un 'pa'. E un semn de proastă creştere probabil. La mine a venit din dorinţa de a evita să zic ceva ce-ar putea deranja. Sunt omul care intră cu rucsacul într-un raion de ciobăraie ( farfurii, pahare, căni, lămpi cu abajururi de sticlă, etc.) şi nu se uită pe unde merge. Aşa că am tendinţa de a tăcea tocmai în acele clipe când mi se cer explicaţii.
Am avut parte de despărţiri gen plasturi dezlipiţi brutal, de cele gen picătura ce umple paharul, de altele gen disparut ca măgarul în ceaţă sau de unele oarecum amiabile. Mai mereu mi se întâmplă să nu ştiu să reacţionez la o reîntâlnire. E ceva ce mă stânjeneşte, ca o rană ce se vindecă, a cărei coajă încă n-a căzut. Doamne, ce comparaţie oribilă. Beah. Anyway am parte de discuţia aia stereotipă cu "ce mai faci? uite bine. tu? ah, bine. job, şcoală, servici, mai nimic, bla, bla." Pe fundal mi se desfăşoară în minte flash-uri din ceea ce a fost, îmbrăţişări, atingeri, glume, râsete, etc. Trag o linie dincolo de toate astea şi îmi zic cam de fiecare dată, da, a fost decizia bună.
Toţi suntem un 'ex', un 'este', un 'va fi'. Ne jucăm rolurile, testăm apele şi de fiecare sperăm să fie the one and only. Nu ne place să fim singuri. Singurătatea doare, te muşcă de fund, izolarea te face să petreci prea mult timp cu tine însăţi sau însuţi, te face să descoperi întrebări nebănuite care dau naştere unui lanţ nesfârşit, unui cerc vicios. Un laţ se pune în jurul gâtului şi vezi cum se strânge şi ajungi să urli în sinea ta "no more", vreau lume, vreau atingere, vreau suflet, lasă-mă să mă aproprii de tine. Da, sunt un om singur, poate de prea mult timp. De când mă ştiu am fugit după iubire şi când a venit lângă mine, să mă inunde, să mă îmbrăţişeze, m-am ridicat, în cele din urmă, de pe scaun şi am ieşit din cameră.
De ce fac unele lucruri? Încă nu-mi este foarte clar. Trebuie să mă specializez într-un foraj mai la adâncime, trebuie şi vreau să mă uit la unele aspecte, să le recunosc, să mă ştiu pe mine acolo, să le iau cu mine şi să merg mai departe.
Începe să mi se rupă filmul ideilor. Oboseala şi somnul îşi cer drepturile. Aşa că cedez, până mâine. Închei cu un ultim gând pe care l-am auzit de curând la o rudă, ce acum e pe drum spre o altă ţară mai europeană, o replică adresată la modul cel mai sincer fiului său, "Să fii iubit".
No comments:
Post a Comment