Îmi amintesc cum mergeai pe țărm calm și sigur cu o undiță în mână. Soarele îmi stătea în spate și eram scufundată în apă caldă și limpede. Plaja plină, prosopul nostru în dreapta și tu îndreptându-te cu pași hotărâți spre ceea ce mă gândeam că e o stâncă prelungă, dar care de fapt se descoperi a fi un dig. Și-ai stat mult timp acolo, în ceea ce-ți plăcea cel mai mult să faci când ne duceam la mare, să pescuiești. Îți distingeam clar silueta între oameni și-ncercam să-mi imaginez tipicurile tale, momeala și aruncarea gutei lungi în aer, privirea piezișă și țigara sub mustață. Eram noi doi, împreună, dar la o distanță considerabilă, în momentele mele de copil despre care n-am vorbit niciodată. Poate de aceea le tot scriu acum, într-o speranță discretă că vor ajunge undeva, la tine, ca niște scrisori pe care nu ai avut curajul să le trimiți vreodată.
Dimineața s-a ascuns după jaluzele și de afară pătrunde o lumină obscură. M-am trezit azi ca și ieri, ca și-n zilele trecute, mult prea devreme. Dincolo de un vis pe jumătate reamintit, am deschis ochii brusc și am început să mă gândesc la tine. Aceste clipe devin din ce în ce mai rare, dar le resimt la fel de intens. Mă enervez vag la ideea că nu te mai rețin complet. Anii trec și din văz îmi dispar unele gesturi, cuvinte stereotip, anumite priviri sau reacții, uneori chiar și tonul vocii tale. Și-atunci vreau atât de mult, într-atât încât această dorință îmi arde interiorul, să pot avea un film prin care să te recuperez și care să te redea total viu.
Acest mers al lucrurilor începe să se destrame silențios în absența voastră. Aud un fel de crăpături în mine, ca atunci când simți o uscare și crăpare drastică a pielii în plin vânt. E un proces șoptit, în care atunci când te uiți la țesătură în ansamblul ei, nu observi nici o deteriorare. Îmi cunosc toate locurile familiale și le evit într-o mare măsură ca și cum afecțiunea mea imensă n-ar fi existat. Este stupid cum radiera mea vrea să șteargă toate vorbele, mimicile, expresiile, acțiunile ce v-au implicat. Astfel parcă devin un observator al unei realități pe care am pierdut-o și n-o mai pot accepta complet în prezent. Am o frică de dărâmare egală în mărimea ei cu cea de abandon. Și astfel am descoperit că roțitele mecanismului meu de evitare sunt la fel de bine unse ca-n copilărie. Asta mă face să gândesc că oamenii nu se schimbă esențial, ci doar dispar din decor la un moment dat.
Sunteți ca o linie de orizont pe care n-o s-o ating niciodată. Acest simț tactil îmi este vital, ca și cum numai așa inima mea se poate conecta total la cineva. Mi-e dor teribil de o stare de soare, de fețe sculptate în privire și de cuvântul "stai".
Dimineața s-a ascuns după jaluzele și de afară pătrunde o lumină obscură. M-am trezit azi ca și ieri, ca și-n zilele trecute, mult prea devreme. Dincolo de un vis pe jumătate reamintit, am deschis ochii brusc și am început să mă gândesc la tine. Aceste clipe devin din ce în ce mai rare, dar le resimt la fel de intens. Mă enervez vag la ideea că nu te mai rețin complet. Anii trec și din văz îmi dispar unele gesturi, cuvinte stereotip, anumite priviri sau reacții, uneori chiar și tonul vocii tale. Și-atunci vreau atât de mult, într-atât încât această dorință îmi arde interiorul, să pot avea un film prin care să te recuperez și care să te redea total viu.
Acest mers al lucrurilor începe să se destrame silențios în absența voastră. Aud un fel de crăpături în mine, ca atunci când simți o uscare și crăpare drastică a pielii în plin vânt. E un proces șoptit, în care atunci când te uiți la țesătură în ansamblul ei, nu observi nici o deteriorare. Îmi cunosc toate locurile familiale și le evit într-o mare măsură ca și cum afecțiunea mea imensă n-ar fi existat. Este stupid cum radiera mea vrea să șteargă toate vorbele, mimicile, expresiile, acțiunile ce v-au implicat. Astfel parcă devin un observator al unei realități pe care am pierdut-o și n-o mai pot accepta complet în prezent. Am o frică de dărâmare egală în mărimea ei cu cea de abandon. Și astfel am descoperit că roțitele mecanismului meu de evitare sunt la fel de bine unse ca-n copilărie. Asta mă face să gândesc că oamenii nu se schimbă esențial, ci doar dispar din decor la un moment dat.
Sunteți ca o linie de orizont pe care n-o s-o ating niciodată. Acest simț tactil îmi este vital, ca și cum numai așa inima mea se poate conecta total la cineva. Mi-e dor teribil de o stare de soare, de fețe sculptate în privire și de cuvântul "stai".
No comments:
Post a Comment