Context

Am o veioză c-un abajur mic care-mi amintește de rochia albă de in a bunicii, cu flori conturate albastre, dar care de fapt sunt complet goale... petalele, tulpinile, frunzele. Astfel se întâmplă câteodată ca atunci când privesc la culoarea roșiatică și luminoasă a abajurului să-mi amintesc de o bancă dintr-un parc pe care stăteam când eram mică și de această femeie pe care am cunoscut-o mereu vârstnică, cu un aer extrem de fin, aparte, galant și totuși total distant și rupt de lume. În această rochie încinsă la mijloc cu-n cordon, cu dresuri de culoarea pielii și sandale uzate, comode, această siluetă zveltă se păstrează în mine ca un parfum cald, văratic, plin de-un gust dulce și familial. Mă învăluie ca o privire dragă a unor ochi de-un albastru deschis, pierdută pe niște alei îmbibate de-un verde viu. E o imagine ce mi-a rămas imprimată în memorie, ca un sigiliu ce ascunde o emblemă doar de mine cunoscută.

Merg pe străzi și simt că n-am hărți la îndemână care să-mi arate un drum anume. De aceea deseori mă îndrept spre trecut, pe poteci bătătorite într-atât încât nici o ploaie nu le va remodela sau ascunde vreodată. Mă gândesc că niciodată n-am știut cum să mă comport cu viitorul, cum să vorbesc cu el, cum să-l interoghez, să-l caut sau să-i trasez niște linii ca-ntr-o schiță care în timp va dezvălui un tablou viu colorat. Totuși în oglinzi îmi zăresc bătrânețea cu niște caracteristici vagi și contururi distorsionate de riduri.

Mă afund în încăperi mari, suprapopulate și gălăgioase în care-mi desfășor un ritual tabacic devenit deja familiar, ca o zonă de confort și ascundere preț de-un minut. Am descoperit că acesta este principalul motiv pentru care-mi plac țigările rulate. Gesturile fine, repetate ale unor degete dibace, capul plecat și privirea fixă. O evadare în plin văz lumesc în care mintea mi-e de obicei concentrată asupra acestei activități. Un echilibru sporadic într-o derivă totală. Odată cu aprinderea capătului de țigară fețele reapar, toate străine, printre care nu regăsesc ochii celei potrivite.

Îmi doresc o mare adâncă, o imersie totală, în care sunetul se-nfundă, iar corpul se simte ușor, aproape imponderabil. Apoi să ridic privirea și să știu doar lumina difuză, albăstruie a unui soare blând care să mă cuprindă complet. Și-atunci aș putea gândi că n-am cum să resimt așa absurd iarna în plină primăvară și că florile rochiei bunicii sunt acum umplute cu căldura chipului ei zâmbitor.