Cod

Mă uit în degete, în buricele lor, în amprentele unice ce păstrezează un cod anume pe care încă n-am reușit să-l descifrez. Mă cuprind gânduri complete de rădăcini de copaci pe care nu le cunosc, pe care n-am curajul să le dezvălui, nici măcar vizual. Lumea ce-o înțeleg se așează câș în fața mea. Stau la mese și scaunele sunt ocupate, pline de oameni, de fețe, de vorbe, de deserturi, de sonorități ce apreciază și toate acestea se desfășoară fără mine. Îmi plasez fundalul cum știu eu mai bine, în pânze aflate în cotloane, în siluete ascunse după coloane. Așa am învățat să respir, ca și cum aș fi prea fragilă, de parcă busola ar sta mereu lângă un magnet.
Trăiesc plenar seninul. Bucuros, ferice, pur, ca un copil căruia totul i se pare nou, ce dă buzna, amețitor, în cadre rapide și sferice.
Trăiesc după perdea întunericul. Tăios, smolit, găunos, organic, acaparant, răsfirat complet în vene, în secvențe triste și triunghiulare.
Mă sfătuiesc să nu scriu când nu știu ce vreau să spun. Păcat că nu-mi pot asculta propriile sfaturi. Mă gâdilă febril cuvintele și sens anume n-am să le dau. Ele ies la plimbare neînsoțite, dezorientate, pentru că n-au puncte fixe sau gravitație care să le împământenească.
Sărbătorile mele sunt atipice și decalate temporal. Se desfășoară în momente diferite decât cele clasice, croite pentru restul lumii și le trăiesc total, fugitiv și cald. În sărbătorile obișnuite, vidul se așează peste mine, într-un pat masiv de lemn, printre așternuturi colorate și aer îmbâcsit de tutun, la lumina veiozei.
Putem fi oricum. Complet singuri la mese festive, profund însoțiți la pași tăcuți în doi, pe străzi necunoscute, luminate matinal, în aer străin, depărtat de case familiare.
Mă uit în degete, în hărți imprimate și văd valuri indescifrabile, extrem de naturale și cred că sunt o bucățică din ceva negăsit încă.