Sunt în ceață, între smulgeri de iarbă, retezări de copaci, în parcuri goale. La intervale de timp, firul roșu al sensului îmi este despicat. El stă desfășurat suficient pentru a-mi da impresia că-i fix, apoi o foarfecă invizibilă îl taie brusc, sec, silențios, definitiv.
De ce să stau, de ce să plec... de lângă mine? Ca să ajung spre aceleași margini imperfecte ce se transformă în cercuri ce mă-nchid?! Se crează o senzație de spirală ce-mi amețește neuronii și spun mai des cuvântul ''nu". Mă consum în doze mici ca să nu mă sting de tot. Nu mai știu să scriu așa că las literele să se verse singure până se vor face ocean și mă vor înghiți. "Înoată", îmi voi spune mai apoi, "înoată în căutarea firului roșu" !
De ce să stau, de ce să plec... de lângă mine? Ca să ajung spre aceleași margini imperfecte ce se transformă în cercuri ce mă-nchid?! Se crează o senzație de spirală ce-mi amețește neuronii și spun mai des cuvântul ''nu". Mă consum în doze mici ca să nu mă sting de tot. Nu mai știu să scriu așa că las literele să se verse singure până se vor face ocean și mă vor înghiți. "Înoată", îmi voi spune mai apoi, "înoată în căutarea firului roșu" !
No comments:
Post a Comment