Ne reinventăm ca să părem mai frumoși, când mutăm cadre ce ne pun în chenarul unor amintiri, când desenăm pătrate ce-nchid cercuri, când vedem un colț de stradă cu nume schimbat sau un copac ce ne suprinde în trecerea anilor.
Și altceva? Timpul trecut e mort, nu mai ține în el decât esență veche într-o sticluță de parfum a cărei etichete am decojit-o când eram copil. Închid momente vii în penar și imediat am senzația scurtă că nu s-au petrecut.
Agățată în sfori pentru a nu-mi pierde echilibrul, în întinderi de mâini spre oameni care nu-s prezenți, astă seară scriu în beatitudine și fără cale a minții. Aș vrea să pot închide unele sertare ca pe niște albume cu fotografii, dar vântul bate puternic și ele rămân mereu întredeschise ca niște guri sinistre de clovni.
Totuși, în fundal, am senzația că mă păstrez bine, într-o reverie discretă, într-o aiureală neuronală, ce mă dezordonează interesant. Îmi place când nu gândesc prea mult. Aceste momente de scurtă durată le vânez într-atât încât uneori le ratez.
Și altceva? Nucile se decojesc prin spargere, de aceea trebuie să ai mereu grijă cum lovești pentru a păstra miezul intact. Nucile îmi amintesc de tortul bunicii și de papilele mele ce nu-l vor mai gusta niciodată.
Noapte fără derulare în pelicule, filmul meu s-a blocat în aparat. Așa că prind frânturi și le arunc ca pe niște confetti în aer cald, văratic, pe iarba susținută de pământ, în parcuri fragezi și familiare.
Mai devreme am văzut un moment plin. Oameni mulți așezați la mese, fum tăios și băuturi alcoolice, discuții indescifrabile și râsete deschise. Am avut senzația că toți joacă într-un social prefabricat, așa că am aprins o țigară, tânjind după natural. Apoi m-am gândit că nu e nimic ciudat în toate aceste obiceiuri, în vicii și-n grupuri. E totul perfect similiar, dar neconcordant cu mine, c-un pas înăuntru și unul mereu în afară, în pragul ușii pe care nu-l trec niciodată complet.
Și altceva? .... Nespus de bine, de identic, de clar, mă pierd, iar formele literelor și textul devin o glumă.
Și altceva? Timpul trecut e mort, nu mai ține în el decât esență veche într-o sticluță de parfum a cărei etichete am decojit-o când eram copil. Închid momente vii în penar și imediat am senzația scurtă că nu s-au petrecut.
Agățată în sfori pentru a nu-mi pierde echilibrul, în întinderi de mâini spre oameni care nu-s prezenți, astă seară scriu în beatitudine și fără cale a minții. Aș vrea să pot închide unele sertare ca pe niște albume cu fotografii, dar vântul bate puternic și ele rămân mereu întredeschise ca niște guri sinistre de clovni.
Totuși, în fundal, am senzația că mă păstrez bine, într-o reverie discretă, într-o aiureală neuronală, ce mă dezordonează interesant. Îmi place când nu gândesc prea mult. Aceste momente de scurtă durată le vânez într-atât încât uneori le ratez.
Și altceva? Nucile se decojesc prin spargere, de aceea trebuie să ai mereu grijă cum lovești pentru a păstra miezul intact. Nucile îmi amintesc de tortul bunicii și de papilele mele ce nu-l vor mai gusta niciodată.
Noapte fără derulare în pelicule, filmul meu s-a blocat în aparat. Așa că prind frânturi și le arunc ca pe niște confetti în aer cald, văratic, pe iarba susținută de pământ, în parcuri fragezi și familiare.
Mai devreme am văzut un moment plin. Oameni mulți așezați la mese, fum tăios și băuturi alcoolice, discuții indescifrabile și râsete deschise. Am avut senzația că toți joacă într-un social prefabricat, așa că am aprins o țigară, tânjind după natural. Apoi m-am gândit că nu e nimic ciudat în toate aceste obiceiuri, în vicii și-n grupuri. E totul perfect similiar, dar neconcordant cu mine, c-un pas înăuntru și unul mereu în afară, în pragul ușii pe care nu-l trec niciodată complet.
Și altceva? .... Nespus de bine, de identic, de clar, mă pierd, iar formele literelor și textul devin o glumă.
Apparat - You Don't Know Me
No comments:
Post a Comment