Albastru

Visez la mare, ca la un ultim strop de claritate. La caldura matinală a cortului, o mică încăpere imposibilă la început de zi, când somnul se amărăște, hainele se lipesc de corp și aerul stă încins în nări. Apoi acea ieșire, pe o ușiță minusculă, ca un animal ce se târăște din vizuină, spre o respirație amplă, bine înfiptă în plămâni. Ochi mijiți și lipsă de vedere netă. Mirosul mării, valurile dantelate, cerul albastru decolorat de raze îmi compun decorul. O foame discretă, o trezire mai târzie și un ness granulat de fire de nisip, făcut de prieteni buni. Apoi o țigară căutată un timp și ziua începe calm. Schimb de vorbe într-o conversație leneșă, un pic adormită, presărată de glume ce revin din noaptea precedentă.
Visez la apă, ca la o curățare totală. La tălpi sub fund de mare, văzute un pic distorsionat, înot rar, atenție la pietre subacvatice. La stropii amicali și la plutirea, ce-mi dau un sens imponderabil. Liniște ce-mi desparte gândurile, le rarefiază și le reduce volumul. Mă uit înspre mal și un golf mic nu-mi întoarce privirea. Aș vrea mai multă pustietate. Apoi îmi întorc fața spre cer, cu pleoape ce le închid pentru a vedea altceva.
Visez și lumea văratică e din ce în ce mai aproape de mine. Prefer lumina ce-mi amețește simțurile în cale. Tânjesc după culori vii, în acest miez de iarnă ca un însetat după o oază. Să nu știu decât greutatea rucsacului, sandalele rezistente, pantalonii scurți și pașii haotici. Să hoinăresc în spații întinse, cu fața arsă de soare.
Visez la cuvântul albastru, unde păsările zboară desprinse, scoicile se rătăcesc prin nisip și lumea tinde spre naturalețe.