Verde crud

Lumea se deschide verde crud, într-o iarnă absolută, dar care crește în temperatură. Mă-ntind la capete de pătură în încăperi calde, nearesite ce-mi usucă nările și visez matinal la alte odăi mai albe.
Îmi amintesc de întinderea ierbii înalte într-o poiană îndepărtată, acum schimbată. Am o singură imagine, a unei alergări obositoare și vesele, în care lumea se derula rapid, nesăbuit și libertatea n-o înțelegeam cerebral. Revăd acea oboseală plăcută de primăvară, în care mi-am lăsat trupul să cadă secerat la pământ și respirația accelerată a unor plămâni tineri. Credeam că mă pot topi în înălțimea deasă a verdelui, ascunsă într-o lume secretă, dar în care nu simțeam singurătate. Acestea sunt lumi trecute, opuse prezentului fără adjective, în care totul e distant și vine în secvențe ce-mi aparțin complet. Închid în mine palete de culori și pelicule clare, energice, de parcă am nevoie de o hrană neinventată, care să-mi redea un nesaț viu. Un popas apus, într-un cer fără nori stufoși, în lumină frenetică văzută de ochi căprui și vioi. Mi s-au ars imagini statornice în spatele retinei, înfipte totodată discret și decisiv în celule. Picioare neastâmpărate și dorință de zbor undeva înăuntru, în cel mai încins și familial loc cu putință. Asta rețin din cadrele ce le desfășor treptat în cuvinte. Viața mi-e un film disparat. Păstrează momente scurte, ample și vii în interiorul unui trup ce începe să îmbătrânescă și-o memorie de care trag cu dinții, ca un om ce urcă un munte cu ultimele sforțări în atingerea unui pisc pentru a-l face posibil.
Lumea o visez verde crud, ca un fragment de carte cu poze de copaci mulți cu denumiri alambicate. De fapt, aici sunt mereu. Restul planetei am inventat-o pe parcurs.

Moby - Snowball