Cu de la sine putere se duse momentul acesta pe care încercam să-l prind în plasă. Mă deranjează lipsa gândului fluent, maxim, care se derulează pe o linie închipuită. Neuronul se crapă de ziuă, la primele raze ale luminii. Aşa mă desfăşor zilnic şi păstrez secretul neuronului fisurat. Dar dacă sunt la plural? Atunci ce ascund în crăpături? Insecte? Vise? Dorinţe?
Amuţesc în faţa lumii. Deşi mă iau cu mine, nu mă arăt. Dispar în ceaţa ce acoperă clădiri, ce dă maşinilor senzaţia că apar de nicăieri, ca şi cum ar fi conduse de şoferi scamatori. Ceaţa e precum un fum gros, parcă am trăi în smog, dar într-un aer mai respirabil.
Să văd fiecare boabă de oxigen ce intră în plămânii mei. Ar fi prea mult?
Cer prea mult. Ca absurdul să-mi fie logic, pus precis pe coordonate, de parcă aş vrea ca ruta spre o altă planetă să fie certă.
Scap mărgelele pentru că muzica asta mă adoarme. Îmi amintesc cum mintea mi-era prinsă de imagini de anotimpuri, frunze palide, maronite ca la început şi mijloc de toamnă. Asta e tot ce văd acum în clapele sonore. Da, sunt la o fereastră, în haine străine, în alte timpuri, în care poate nici n-am existat, poate nici n-aş vrea să fiu acolo, decât aşa vag, într-un ochi de ţesătură.
Motivele mi-au rămas în prezent. Luna apare, dincolo de jaluzele. Mă ştiu undeva, dar nu reuşesc să-mi dau seama unde... şi timpul tot trece.
Amuţesc în faţa lumii. Deşi mă iau cu mine, nu mă arăt. Dispar în ceaţa ce acoperă clădiri, ce dă maşinilor senzaţia că apar de nicăieri, ca şi cum ar fi conduse de şoferi scamatori. Ceaţa e precum un fum gros, parcă am trăi în smog, dar într-un aer mai respirabil.
Să văd fiecare boabă de oxigen ce intră în plămânii mei. Ar fi prea mult?
Cer prea mult. Ca absurdul să-mi fie logic, pus precis pe coordonate, de parcă aş vrea ca ruta spre o altă planetă să fie certă.
Scap mărgelele pentru că muzica asta mă adoarme. Îmi amintesc cum mintea mi-era prinsă de imagini de anotimpuri, frunze palide, maronite ca la început şi mijloc de toamnă. Asta e tot ce văd acum în clapele sonore. Da, sunt la o fereastră, în haine străine, în alte timpuri, în care poate nici n-am existat, poate nici n-aş vrea să fiu acolo, decât aşa vag, într-un ochi de ţesătură.
Motivele mi-au rămas în prezent. Luna apare, dincolo de jaluzele. Mă ştiu undeva, dar nu reuşesc să-mi dau seama unde... şi timpul tot trece.
Chopin - Nocturn no 1 Si Bemol Minor
No comments:
Post a Comment