Dacă mă prind de bară nu cad, pentru că strâng cu mâna metalul rece. Tu să vrei să ştii ce înseamnă echilibru, când gravitaţia se disipează şi trenul prinde viteză. şi nu cad aproape niciodată şi nici susţinere nu am.
Mintea se umple. Excesul acela de stare mă dislocă, de parcă aş fi eu, în cele din urmă, după o zi ce pare să nu se mai termine. şi râd în unele seri ca şi cum fiecare respiraţie, clipă ar depinde de asta. Poate râsul mă face să uit, poate doar mă duce într-un loc cât se poate de propiu.
Suntem mereu altcineva atunci când alţi ochi ne privesc. Puţină claritate atinge vederea.
Când invers încerci să treci străzile din tine, te loveşti de bordură. Limita e acolo distinctă, dar tu parcă nici nu o observi. E numai o bordură, nişte pietre uniforme ce spun dincolo e trotuar. Păşeşte, aici e sigur, aici maşinile nu răstoarnă roţile, doar oamenii sunt pericolul dezechilibrului. Cei ce nu te văd prea bine, cei care ignoră fără intenţie, care merg cu propriile gânduri şi imagini în derulare.
Dacă aş ştii la fel de multe dimineaţa, probabil n-aş ieşi din casă. Dar ies şi merg ca şi cum trebuie să ajung undeva. Acel spaţiu de dincolo de viaţa mea, de dincolo de locul în care îmi propun mai mult sau mai puţin să ajung în fiecare zi.
Mintea se umple. Excesul acela de stare mă dislocă, de parcă aş fi eu, în cele din urmă, după o zi ce pare să nu se mai termine. şi râd în unele seri ca şi cum fiecare respiraţie, clipă ar depinde de asta. Poate râsul mă face să uit, poate doar mă duce într-un loc cât se poate de propiu.
Suntem mereu altcineva atunci când alţi ochi ne privesc. Puţină claritate atinge vederea.
Când invers încerci să treci străzile din tine, te loveşti de bordură. Limita e acolo distinctă, dar tu parcă nici nu o observi. E numai o bordură, nişte pietre uniforme ce spun dincolo e trotuar. Păşeşte, aici e sigur, aici maşinile nu răstoarnă roţile, doar oamenii sunt pericolul dezechilibrului. Cei ce nu te văd prea bine, cei care ignoră fără intenţie, care merg cu propriile gânduri şi imagini în derulare.
Dacă aş ştii la fel de multe dimineaţa, probabil n-aş ieşi din casă. Dar ies şi merg ca şi cum trebuie să ajung undeva. Acel spaţiu de dincolo de viaţa mea, de dincolo de locul în care îmi propun mai mult sau mai puţin să ajung în fiecare zi.
2 comments:
ai!tz-urile si sh-urile tale au devenit personaje in proza ta!aproape ca nu pot sa ma concentrez la mesajul textului vazundu-le asha de impunatoare:-)
Gata. Se rezolvă. Nu ştiu ce s-a îmtâmplat de s-au răzvrătit aşa Ţ-urile şi Ş-urile. Or fi pornit la r-evoluţie.
Post a Comment