Risipă

Ajung să umplu un spaţiu, doar pentru că mi se pare prea liber în jurul meu. Atunci nu mai contează ce zic. Totul e acolo doar pentru a figura pe o listă inutilă. De parcă ai alege cuvinte la întâmplare, ce în cele din urmă, au un sens vag, o conexiune ce-ar vrea să fie sporadic logică.
Când stau în momente aproape golite de esenţă, mă uit la oameni şi descopăr că nu-s atât de diferiţi. Mereu îi leagă ceva. O preocupare sau mai multe, un loc, o întindere de mână.
Unele observaţii le păstrez pentru mine. Doar cu gesturile sunt generoasă. Mă dezvolt în mişcări, ce câteodată mi se par prea ample, ca şi cum braţele, coatele, încheieturile, degetele mele n-ar şti încotro să se ducă. Felul în care toţi tăiem aerul, de parcă n-am şti ce facem, şi totuşi, de parcă am vrea să defulăm un gest un pic violent.
Îmi place detaliul. Oamenii în general au mimică interesantă. Aş vrea să pot s-o decodez sută la sută.
Un observator pasiv, ce trece inofensiv prin mulţime ... şi aş putea să cunosc mai multe, să absord un fel de esenţă a lui "a fi", pe care încă n-o am. Mă distrage propria persoană şi gândurile ce se derulează precum filmele pe un ecran de dimensiuni variate.
Nu demult aveam acest simţ acut al naturii. Când mă uit înapoi, parcă nu mai ştiu să localizez punctul în care l-am pierdut, momentul critic ce m-a şlefuit în aşa fel încât să mă amorţească.
Tot nu demult ştiam să iau o carte şi s-o văd în desfăşurarea ei, plină de personaje vii, ce respirau printre file. Totuşi niciodată n-am fost sigură dacă am scris vreodată ceva care să trasmită acest lucru. Mă încântă reuşita altora, mă inspiră şi mă motivează, dar asta puţin sau pe perioade scurte de timp.
Eu ceea ce ar putea fi acum acumulare numesc risipă, doar pentru că aşa simt că este, deoarece n-am sentimentul că se desfăşoară activ. Este ca un punct bine înfipt, ce dă senzaţia că se mişcă.
Altceva ce fac? Ascund fumul în mine şi pe mine în el.