Colorare

E o cană în care lichidul ia forma ei. E cunoscut acest gust ce ar trebui să mă trezească în zori, să provoace o deschidere spontană şi completă a pleopelor mele. Plutesc de parcă aş ameţi, ameţesc de parcă aş vrea să dorm profund şi totuşi am trezirea mereu la îndemână.
Nu ştiu de ce am în minte imaginea unei paste groase, o substanţă atât de cunoscută şi greu de pronunţat în fundalul neuronilor. Să mă prind de-o creangă? Deja sunt prinsă. Atunci să-i dau drumul? Scap degetele de presiune. Mâinile taie aerul într-o încercare de cădere echilibrată. Să nu gândesc la lovire, să nu ştiu cum este pământul. Ud şi moale ca după ploaie, tare ca într-o uscăciune severă, nisipos ca al unei dune. Prindere. Cine? Tu?
Astă seară am crezut că e necesar să iau fluiditatea cuvintelor cu mine, dar parcă mă duc încolo şi-ncoace. Un joc între aceeaşi stâlpi sau cu aceleaşi palete. Zidurile sunt mai mici. Aproape că le poţi sări. Ai grijă să nu cazi. Prindere. Cine? Eu?